Întors acasă, sunt nerăbdător pe de o parte să-mi pun la punct notiţele din timpul călătoriei şi să le dau o formă publicabilă dar, pe de altă parte, sunt izbit de contactul cu realităţile de aici şi tentat să notez ceea ce văd, aud şi gândesc acum.

Vrând, ne-vrând, a trebuit să-i laud pe americani mai mult decât aşi fi dorit, dar trebuie să le recunoaştem calităţile pentru că simpla bârfă nu ne ajută la nimic. Nu sunt mai deştepţi şi nici mai culţi decât noi, dimpotrivă, pot furniza numeroase contra-argumente. Iată unul, pentru amuzament: o societate engleză face asigurări pentru cazuri de răpiri şi violuri efectuate de către extraterestri. Partea nostimă este că au clienţi. Nu cred că în România ar fi găsit prea mulţi. Şi atunci, dacă nu sunt mai deştepţi, cum se face că ei reuşesc şi noi nu? Ei, asta e o altă poveste, mult mai lungă şi probabil plicticoasă pentru unii şi enervantă pentru alţii. Revin deci la lucruri mai concrete. Nu înainte de a mai observa un paradox: românii sunt maeştri la glume. Americanilor le plângi de milă când vor să glumească. Românii, în schimb, sunt renumiţi pentru abilitatea cu care abandonează cele mai serioase probleme printr-o glumă. Ştiu să râdă, deşi nu ştiu să zâmbească.

O primă observaţie, nesemnificativă la prima vedere, a fost prilejuită de contactul cu şoseaua. Este totuşi primul şi cel mai concret contact cu solul României, nu? Nu vorbesc despre asfaltul de proastă calitate şi cu gropi, pentru că asta o ştim cu toţii. Circulaţia ca atare însă are un alt ritm. Se circulă mult mai repede în România. Există un permanent freamăt, o nelinişte, o grabă care face ca mişcarea automobilelor pe şosea să semene mai mult cu o mişcare browniană decât cu deplasarea unor oameni raţionali, într-o anume direcţie. O cauză posibilă ar putea fi şi faptul că maşinile au viteze foarte diferite, din cauza stării lor tehnice diferite, ceea ce le obligă pe cele mai rapide să le depăşească pe cele mai lente. Incerc să le găsesc scuze. Evident că se depăşeşte şi în Statele Unite dar mult mai rar. Acolo se merge cu viteză mai uniformă, la limita celei legale şi mult mai calm. Tocmai lipsa acestui calm trădează o caracteristică psihologică a românilor, dar şi educaţia rutiera precară. Iata un exemplu. Aşteptam pe cineva pe o stradă laterală puţin circulată din Braşov. O maşină încercă să parcheze. Din întâmplare, tocmai atunci o Dacie vrea s-o ocolească dar este obligată să frâneze brusc pentru că, din spate, un Cielo triplează, în timp ce din sens opus o alta Dacie oprise deja în faţa avântului celorlalţi doi. În final ies cu toţii nevătămaţi, exact în ordinea inversă a priorităţilor stabilite de regulamentul de circulaţie. Doar un trecător are probleme cu hainele stropite de apa bălţii prin care Cielo trecuse în trombă. În următoarele trei minute n-a mai trecut nici o maşină. În Statele Unite, ar fi oprit cu toţii până când prima maşină ar fi terminat manevra de parcare. Măcar din politeţe dacă nu din alte motive. Mi-am amintit atunci de vecinul meu de scaun din avionul cu care am plecat, un român fugit mai demult, şi care venise pentru câteva zile să-şi vadă familia. Doar câteva zile, dar suficiente pentru ca să producă un groaznic accident de circulaţie. El, cel care în State obişnuia să conducă zilnic câteva sute de kilometri dar care, între timp, uitase particularităţile circulaţiei de acasă.

Alt aspect şocant este dezordinea. Casele din România, chiar şi cele mai modeste, dacă ar fi îngrijite, ar părea în Statele Unite reşedinţe de lux. Ar nu sunt. Casele obişnuite din Statele Unite par barăci la prima vedere. Dar numai la prima vedere. Marea majoritate nici nu au garduri. Noi avem garduri chiar mari, dar case mici. (Se pare că valorile americane sunt mai autentice, în timp ce noi doar simulăm valoarea.) În ceea ce priveşte gunoaiele, nu găsesc un cuvânt care să de o imagine cât de cât adevărata fără ca ea să fie jignitoare. Nu e vorba doar de cele de care se fac vinovate primăriile pentru că nu le colectează la timp, ci de cele din faţa fiecărei case sau bloc, dezordinea de pe stradă, dezordinea de pretutindeni şi de toate felurile. La ţară orice gospodar face curat în faţa casei lui. Acelaşi fost gospodar, sau fiul lui, odată venit la oraş s-a lepădat de orice obligaţie civică. Prin asta nu a devenit mai orăşean, ci doar mai ne-civilizat, pentru că există şi o civilizaţie a satului, pe care însă el a abandonat-o, fără să pună nimic în loc. Singura vină a primăriilor faţă de astfel de oameni este că nu-i amendează. Probabil pentru că mulţi dintre primari au aceeaşi mentalitate.

Străinii care ne vizitează ţara nu acuză guvernul României şi nici nu cred că vinovăţia pentru gunoaiele din faţa caselor ar aparţine vre-unei conspiraţii străine malefice; în mod cert, gândesc că acesta este gradul nostru de civilizaţie, adică unul foarte scăzut. Gunoaiele ne caracterizează pe noi, nu pe alţii. Cât despre scena cu maşinile povestită mai sus, n-o puneţi pe seama psihicului nostru mai deosebit; adjectivul este unul singur: mitocănie.

Făceam cândva, în drum spre casă, afirmaţia aparent şocantă cum că americanii sunt ţărani. Afirmaţia devine mai puţin şocantă dacă precizez că am în vedere calităţile ţăranilor şi nu defectele lor, precum şi faptul că americanul obişnuit, adică unul din cei 200 de milioane de oameni care locuiesc între coasta de est şi cea de vest, nu are aproape nimic comun cu cei câţiva extrem de puţini magnaţi din downtown sau cu derbedeii de pe străzile aceluiaşi oraş. Este probabil vina prea numeroaselor filme care crează în România imaginea că toţi americanii, săraci sau bogaţi, ar locui în Manhattan sau măcar în Los Angeles. Este total eronat. Faptul că derbedeii există, poate fi considerat un semn de democraţie, dar o naţiune atât de puternică nu s-ar putea limita la ei. Americanii cei mulţi sunt diferiţi şi, atunci când spun american, la ei vă gândesc şi despre aceştia spuneam că sunt ţărani, în sensul bun al cuvântului. Ţărani nu pentru că s-ar ocupa cu agricultura, ci pentru că au o mentalitate asemănătoare cu cea a locuitorii satelor tradiţionale.

Nu am făcut această afirmaţie întâmplător, ci pentru că mie mi se pare a fi una dintre cheile succesului lor. În mod sigur ea este responsabilă de seriozitatea lor. Ne este ea, această cheie, accesibilă şi nouă. Este mentalitatea noastră mult diferită de a lor? Prin ce? Suntem noi mai puţin "ţărani" decât ei? Iarăşi trebuie să precizez că nu-i consider ţărani, pentru că ar întina acest cuvânt, pe cei care, născuţi la ţară, ei sau părinţii lor, nu s-au integrat la oraş şi - nici ţărani, nici orăşeni - au drept unică caracteristică faptul că au uitat buna cuviinţă. Buna cuviinţă. Ce vorbă mare! Nu mare, imensă. M-a luat gura pe dinainte şi mi-a scăpat un porumbel. Mă gândesc acum că expresia este aproape definitorie pentru o civilizaţie, oricare ar fi ea, rurală urbană modernă sau antică. A fi civilizat nu înseamnă că foloseşti o anume tehnologie; înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi, să respecţi regulile satului sau oraşului în care trăieşti, adică să te porţi cuviincios. Strămoşii noştri se purtau cuviincios, nu de frica legii, aproape absentă, ci de frica opiniei publice, de teamă să nu se facă de ruşine în faţa satului.

Şi dacă a fi civilizat nu depinde de tehnologie, ci de buna cuviinţă, care mai este răspunsul la întrebarea; este occidentul mai civilizat decât noi? Din păcate, trebuie să recunosc că da. Ei se respectă unii pe alţii mai mult decât o facem noi. Se respecte pe ei înşişi şi îşi respectă munca. Restul sunt consecinţe. Consecinţe sunt atât sărăcia din casele noastre ca şi faptul că aleşii lor sunt mai buni decât aleşii noştri. Orice popor îşi are conducătorii pe care îi merită, a spus nu mai ştiu cine. Nu e vinovat guvernul că "orăşeanul" român nu face curat în faţa casei sau nu curăţă iarna zăpada din faţa blocului. Acesta este şi unul dintre răspunsurile la dilemele poporului român, pentru care mulţi mă vor bodogăni: ce-I de făcut? Trebuie să începem prin a face curat în faţa casei. Restul va veni, din aproape în aproape. Oricâtă lume nu crede, un lucru e sigur: civilizaţia începe cu măturatul din faţa casei. Ce-i drept, ea nu se termină aici, dar orice drum începe cu un prim pas şi reciproc: fără primul pas nu există excursie.

În Statele Unite, ca peste tot, oamenii sunt diferiţi: şi buni şi răi, şi educaţi şi mai puţin educaţi. Nu lipseşte nimic. Şi statele americane sunt diferite. Nu se poate compara spre exemplu Georgia cu New Mexico, deşi sunt la aceeaşi latitudine şi nu prea departe unul de celălalt. Diversitatea poate fi interesantă, uneori chiar amuzantă, dar pentru mine, ca turist român, mai importantă mi s-a părut nu diversitatea cât unitatea. Oricât de diferite ar fi, peste tot există ceva comun, acel ceva ce le face pe fiecare să fie americane. Iar, în ultima instanţă, ceea ce căutam era explicaţia succesului americanilor. Succesul este global, nu individual, de aceea el trebuie căutat în ceea ce este comun şi nu în ceea ce este particular. Sigur, orice acţiune globala se realizează ca sumă a acţiunilor individuale dar, pentru ca societatea să meargă pe o anume direcţie, indivizii trebuie să acţioneze convergent pentru ca din eforturile lor individuale să aibă rezultanta pe o direcţie favorabilă.

USA este în prezent importatoare de forţă de muncă. Pe de o parte, vin muncitori necalificaţi din Mexic, America de Sud şi Asia. Ei vin din dorinţa de a scăpa de sărăcia de acasă şi, pentru a se integra, acceptă muncile cele mai grele, respectă şi îşi însuşesc normele vieţii americane. Evident, există şi eşecuri. Pe de altă parte, din Europa, în special după război, vin intelectualii care, pentru a se realiza profesional, fie că au nevoie de aparatură sofisticată, fie pentru că recunoaşterea internaţională se realizează numai la nivelele superioare. De aici rezultă şi cele două stări majore ale Americii de azi. Pe de o parte încercarea de a ignora valorile culturale clasice, iar pe de altă parte tocmai recunoaşterea acestor valori, ca semn de cultura. Poate că tocmai această disjuncţie dintre cele două stări crează premizele progresului pentru că ele se unesc în dorinţa comună de a funcţiona într-un ansamblu ordonat. Unii crează norme, iar ceilalţi le respecta.

Din punct de vedere tehnic există o puternică standardizare în mai toate domeniile importante. Recunoşti obiectul ca fiind american pentru că este la fel peste tot. Ceea ce este important este standardizat. Libertatea este în detalii. Un tehnician va realiza imediat avantajele economice colosale ale unei standardizări avansate. Ele au fost sesizate şi în plan comercial şi psihologic de către investitorii particulari care au înfiinţat lanţuri de magazine, hoteluri, moteluri, restaurante, tec, identice pe tot cuprinsul Statelor Unite şi nu numai. Intr-o mare parcare, spre exemplu, unde erau vizibile cel puţin cinci restaurante, toata lumea ce a coborât din autobuzul ce făcea o pauza de 30 minute s-a dus la McDonald's. De ce? Nu era nici cel mai bun, nici cel mai ieftin, ba devine chiar plictisitor cu aceeaşi ofertă limitată de preparate culinare. Dar tocmai pentru că ştii exact ce găseşti şi cât costă, dacă nu ai timp sau chef să testezi altceva, apelezi la ceea ce este cunoscut dinainte. Succesul este verificat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu hotelurile dar mai ales motelurile de tip Motel 6, Days Inn, etc. Nu mai vorbesc de reţeaua de autobuze Greyhound: toate autobuzele sunt la fel. Şoferi diferiţi, mecanici diferiţi, în general oameni diferiţi, dar obiecte si, mai ales, reguli identice. Intreg personalul îşi face datoria conform normelor astfel ca sistemul să funcţioneze în ansamblul lui. Libertatea este în detalii. Ansamblul este ordonat.

Exista norme foarte stricte în principalele activităţi publice. Igiena alimentară, spre exemplu, este precară la nivel individual, dar este impecabila în orice unitate de alimentaţie publica. Rareori vezi un american spălându-se pe mâini înainte de masă, dar mediul în care se mişcă este curat, iar clasicul sandwich îi este întotdeauna servit într-un şerveţel. Există oriunde teancuri arhi-suficiente de şerveţele la care nu face nimeni economie. Când am plecat într-o excursie în Mexic, toate cunoştinţele ne avertizau să nu mâncăm şi să nu bem nimic de acolo pentru a ne proteja stomacele. Toţi erau deci conştienţi că normele de igienă americane le conferă protecţie.

In concluzie, una dintre explicaţiile prosperităţii americane se află în elaborarea şi îmbunătăţirea continuă a normelor de tot felul: sanitare, tehnice, dar şi comportamentale. Unii crează norme, iar ceilalţi le respectă. La ideea de normă, orice român face alergie. Cum de la ei e altfel? Pentru că ei au încrederea că normele au fost elaborate de cine trebuie, ceea ce se şi întâmplă, de cele mai multe ori. Pe noi comunismul ne-a învăţat nu numai că, în democraţie, prostimea îşi alege deştepţii, ci mai mult: clasa muncitoare conduce.

O concluzie aproape imediată este educaţia. Educaţia americană, desigur. Nu către valorile culturale clasice, ci către valorile americane. Dorinţa determină cele două straturi ale societăţii americane să funcţioneze corelat, iar educaţia le arată cum. Cuvântul naţionalism are conotaţii negative numai pentru naţiunile mici. Într-un eventual top al ţărilor naţionaliste SUA ar fi de departe pe primul loc. Acest lucru însă nu deranjează pe nimeni pentru ca oamenii îşi doresc să fie americani. Exista şi în Statele Unite oameni săraci, chiar foarte mulţi. Dar ei sunt mândri în sărăcia lor pentru că sunt săraci în cea mai bogată ţară din lume. Eroul american iese victorios în orice film. Educaţia americana este surprinzător de asemănătoare cu propaganda sovietica din anii 50. Piticul american, ca şi cel sovietic este cel mai mare pitic din lume. Spre deosebire de ruşi însă, americanii ştiu încă să păstreze echilibrul. În timp ce în România nimeni nu credea în propaganda comunista tocmai din cauza exagerărilor, în Statele Unite ea este încă eficientă. Steagul american este prezent aproape peste tot, chiar şi pe chiloţii prostituatelor (aşa am auzit).

Îmi dau seama acum, mai mult ca oricând, cât de delicată este educaţia unei naţiuni şi cât de perseverentă ar trebui să fie ea pentru ca să dea roade. Poate fi nevoie de secole. Orice s-ar spune, noi, românii, chiar dacă nu eram perfecţi, eram pe un asemenea drum când el a fost frânt la 23 august 1944 şi, din nefericire, nu suntem încă capabili să-l reluăm. Acum românii înşişi îşi denigrează ţara şi istoria ei.

Noi credem că americanii sunt bogaţi. În realitate, balanţa lor financiară este foarte strânsă; abaterile ce şi le pot permite de la cheltuielile uzuale sunt foarte mici, cu alte cuvinte, tocmai libertatea de care fac ei atâta caz este limitată din motive financiare. În schimb, dacă un american află preţurile în dolari ale produselor din România crede că aici e Raiul pe pământ. Dacă i se spune însă care este venitul nostru mediu, exprimat tot în dolari, discuţia se întrerupe pentru că nu poate crede că cineva ar putea trăi cu un venit atât de mic şi trage concluzia că interlocutorul este un tip dubios; eventual, rămâne cu ideea că în România se trăieşte mai bine decât în Statele Unite. Care dintre cele două variante este mai puţin falsă e ne-interesant de aflat. Interesant ar fi adevărul, dar acesta e, ca întotdeauna, este relativ. Oricum, nu vă faceţi iluzii că ei înţeleg ceva din explicaţiile noastre. Chiar intelectualii de clasă nu au cunoştinţele economice şi politice necesare. După primele fraze, renunţă să urmărească argumentaţia şi abandonează subiectul. Diferenţa între ei şi noi este că ei nu înţeleg şi nici nu-şi propun să înţeleagă sistemul, dar lucrează bine pentru că aşa i-a învăţat sistemul, în timp ce noi credem că înţelegem sistemul dar lucrăm prost, tot pentru că aşa ne-a învăţat sistemul, sistemul nostru.

In prima duminică dimineaţa după revenirea În tară, erau prezenţi în direct la televizor, simultan pe trei canale diferite, trei politicieni de la cele mai înalte nivele, începând cu primul ministru însuşi. În decurs de o oră au mai apărut încă şase dintre primii oameni ai ţării, cu excepţia preşedintelui. Către seară a apărut şi el. Nimic din ceea ce discutau ei nu era esenţial, şi nu discutau nimic din ceea ce orice om cu o oarecare cultură economică ştie că ar trebui făcut pentru o tară în situaţia de azi a României. Nu trebuie să fii foarte deştept pentru asta. E suficient să observi ce au făcut toate ţările dezvoltate atunci când au trecut prin situaţii similare. Ciudat, dar nimeni nu pare interesat să facă s-o facă. Toţi sunt preocupaţi de lupte intestine şi, mai ales, de agoniseala personală, acum cât sunt în miezul marilor afaceri, cât mai mult şi mai repede, să le rămână ceva şi după.

Politicienii sunt asemenea materiilor prime în arta culinară. Se ia un cartof, care este departe de a fi perfect, dar se curată, se înlătură părţile defecte, se spală şi se aruncă în oală. Se ia un morcov, poate şi mai puţin perfect, o ceapă, şi aşa mai departe, Depinde numai de priceperea gospodinei dacă va ieşi sau nu o supă bună. Politicienii perfecţi sunt rarisimi, dacă nu inexistenţi. Mulţi sunt chiar sub nivelul cetăţeanului comun. Ansamblul lor însă poate da rezultate favorabile pentru naţiune. Depinde de gospodină. În unele ţări se întâmplă chiar frecvent. Din păcate nu şi la noi. Gospodina în politica unei naţiuni este democraţia, iar ştiinţa ei în arta culinară este educaţia politică a populaţiei. Spune această comparaţie ceva?

Regimul rusesc a fost diferit în ţările ocupate faţă de propria lor ţară. La noi au distrus, în timp ce la ei au construit. Piramida valorilor a fost inversată la noi, nu şi la ruşi. La ei acasă, profesioniştii de valoare, ingineri, militari, medici, etc., erau bine valorificaţi. Doar corupţia a fost comună, dar şi ea, la noi a funcţionat din prima clipă, în timp ce la ei doar în ultima parte a declinului.

Astăzi, nu am depăşit încă epoca fanariotă. Aşa cum boierii de atunci căutau sprijinul turcilor în disputa lor cu alţi boieri autohtoni, politicienii de azi îşi caută prin vecini sprijinul pentru dobândirea puterii în ţară. Visul multora dintre ei este să redevenim colonie rusească, iar ei să fie reprezentanţii lor printre noi. Prea puţini dintre ei îşi propun să convingă electoratul românesc de valoarea faptele lor bune. Puţinătatea acestor fapte nici nu le-ar da mari speranţe.

Pe la sfârşitul deceniului şase şi începutul celui de al şaptelea, începuse să ne meargă bine. Care să fie explicaţia? Evident, filo-ruşii vor spune că era un succes al comunismului. Petre Ţuţea spunea că poţi fi comunist până la 30 de ani; s-o faci mai târziu, înseamnă să fii idiot. Adevărata explicaţie este faptul că adulţii acelor timpuri erau oameni educaţi înainte de război. Ei, cu spiritul lor "învechit", atunci când presiunea sovietică a slăbit un pic, au ştiut şi au dorit să lucreze serios. Ei sunt adevăraţii patrioţi, pentru că, în condiţiile date, când nici un "ajutor american" nu mai era de aşteptat, în schimb apartenenţa la zona de influenţă sovietică era o realitate mult prea dură, ei făcut ca România să prospere. Dezastrul a venit atunci când noua generaţie de tineri "educaţi" de sistemul sovietic au ajuns la maturitate. Această generaţie este primul produs al sistemului comunist, iar cauza sărăciei noastre de azi este mentalitatea lor şi rezultatul muncii lor. Politica are efecte pe termen lung.

De aici decurge şi soluţia dezastrului nostru naţional: educaţia. Soarta noastră, ca naţiune nu ca persoane, este în mâinile copiilor de azi. Nu a tineretului, ei sunt încă dezorientaţi şi prea grăbiţi să nege orice, fără să priceapă prea bine nici măcar ce neagă. Următoarea generaţie, ne-marcată de idei preconcepute, poate că va încerca măcar să încerce un drum mai bun. Poate!

N-am apucat să mă odihnesc bine, nici să transcriu toate notele de călătorie, şi a trebuit să pregătesc o expoziţie de pictură, deoarece fusese programată cu mult timp înainte. Să fi renunţat la ea, ar fi însemnat să par neserios faţă de direcţiunea Muzeului de Artă Braşov. Un mai vechi prieten spunea că în viaţă trebuie să-ţi construieşti un astfel de cadru care să-ţi dea bice atunci când lenea e pe cale să pună stăpânire pe tine. Eu tocmai am primit un asemenea bici. Dar acum expoziţia a gata şi pot sta să mă uit la vizitatori.

Ca autor, adevărata valoare a unei expoziţii rezidă tocmai în posibilitatea ce o crează de a urmări discret un mare număr de vizitatori. Atitudinea lor se modifică de la un tablou la altul, ceea ce dă o idee despre sentimentele ce-I animă în acel moment şi atunci obţin o evaluare indirectă, dar sinceră, a propriilor mele lucrări.

Modul în care vizitatorii de toate categoriile privesc lucrările îmi confirmă o dată în plus că în pictură singurul lucru care contează este sentimentul pe care orice lucrare îl provoacă în sufletul privitorului. Nu există artă fără sentiment, fie el şi numai estetic (mă gândesc la arta abstractă.) Dintr-un tablou, privitorul se lasă pătruns de un sentiment. Ca autor însă, pentru ca să redai un sentiment printr-o lucrare concretă, trebuie mai întâi să ai acest sentiment, iar pentru ca să-l ai, ceva trebuie să ţi-l producă. Pentru mine, este necesar să privesc un peisaj sau un chip omenesc. Acesta îmi produce sentimentul pe care apoi îl redau pe pânză, dacă pot. Dacă privitorul reface sentimentul, însemnă că am reuşit. Dacă nu, nu! Aste-i tot! Fără peisajul sau chipul iniţial, nimic nu s-ar fi produs. Cât despre pictura fără sentiment, ea nu există în zonele cu adevărat spirituale.

Pentru că sentimentele sunt veşnice, rezultă că arta va fi veşnică. Starea prin care trece ea la un anumit moment este mai puţin importantă. Ceea ce contează este faptul că arta va rezista în ciuda oricăror violări (îl parafrazez acum pe Ortega y Gasset), dar va reţine numai ceea ce s-a creat din şi pentru sentiment. Acesta poate fi un răspuns la una dintre întrebările mele.

Când câştigi nu ştii niciodată ce-ai pierdut; când pierzi, nu ştii niciodată ce-ai câştigat. O experienţă în plus este un câştig.