Cred că am tras un pui de somn sănătos, deşi autobuzul nu este locul ideal de dormit. Pe de o parte, mă simt odihnit dar, pe de altă parte, când mă uit pe fereastră, cred că am halucinaţii. Zeci de baloane multicolore plutesc în aer cât vezi cu ochii. Nu sunt balonaşe, ci baloane-baloane mari, cu nacelă. Unele sunt sus de tot, dar altele se deplasează printre blocurile oraşului de care ne apropiem. Mă ciupesc, să văd dacă nu visez, mă mai uit odată, mă uit şi la vecini şi încerc să mă dumiresc. Da, ele sunt baloane, iar noi intrăm în Albuquerque, New Mexico. Este ora 7 şi 55 de minute în dimineaţa zilei de 27 Septembrie 1998 şi aici, în Albuquerque, m-am dumirit, a început Baloon Fiesta.

In general, Albuquerque este considerat patria zborului cu balonul , dar această săptămână este în mod special o sărbătoare a baloanelor. Ce nu fac americanii pentru o trăsnaie... Totul a început în urmă cu 25 de ani, cu 13 baloane şi 10.000 de spectatori. Astăzi baloanele sunt cu sutele, iar pe spectatori nu-i mai numără nimeni. Unele baloane au forme din cele mai ciudate, cu cât mai originale, cu atât mai bine. Dimineţile sunt rezervate zborurilor propriu zise, Se pleacă foarte devreme, pentru a prinde curenţii favorabili de aer. Cu ceva bani, oricine poate face o plimbare. Cât? Nu ştiu. Telefonaţi la 01-800-351-9588. Rezervări cu 24 ore înainte. Seara se organizează spectacole de sunet şi lumini, când milioane de mici baloane din plastic sunt lansate în aer. Gratis! Ele sunt aduse de fani ce vin de la mii de kilometri distanţă, pe banii lor, doar pentru frumuseţea spectacolului. Dacă vi se pare ciudat, vă invit să vă mai gândiţi. Sufletul americanilor se vede aici mai clar ca oriunde şi nu-i vom înţelege cât timp nu ne vom putea bucura alături de ei şi la fel ca ei. E uşor să etichetăm asemenea spectacole drept copilăreşti. Prea uşor şi mult prea simplist. Oare nu cumva una dintre cheile succesului lor constă, printre altele, tocmai în păstrarea unei fărâme din această bucurie copilărească? Din păcate prea puţini oameni maturi ştiu să se bucure, deşi se pare că există o relaţie direct proporţională între valoarea lor reală şi intensitatea cu care se bucură.

Johan Huizinga a scris o carte despre joc: Homo Ludens. Huizinga este un savant foarte serios, iar subtitlul cărţii este "Incercare de determinare a elementului ludic al culturii". Jocul este executat în cea mai deplină seriozitate. El are regulile lui proprii. Prin joc, omul se izolează în timp şi spaţiu de viaţa obişnuită. Trăieşte pentru moment într-o altă lume. Huizinga ne convinge că tot ceea ce face omul, oricât de serios, este ceea ce a învăţat în copilărie în timpul jocului, şi că, în toată viaţa lui, el va aplica metodele şi va respecta regulile învăţate atunci. Chiar şi cel mai crud război este tot un joc. (Acum îmi aduc aminte o maximă a unui grec, nu-mi amintesc numele: "atunci când copii aruncă din joacă cu pietre în broaşte, broaştele nu mor din joacă ci cu adevărat", dar asta e altceva.)

Pentru omul obişnuit, jocul este cel care îl învaţă să respecte regulile. O face cu voie bună, fără stress şi din proprie iniţiativă. Pe de altă parte, jocul este exaltare şi extaz. Principala lui funcţie este stimularea imaginaţiei. Să vă spun ce înseamnă imaginaţie în activitatea economică, sau ce înseamnă să respecţi regula jocului în comerţul dintre parteneri serioşi? Sunt convins că nu e cazul. Doar că americanii au baloane. Unii din alea mari, ce costă cât o maşină sau chiar mai mult, alţii din alea mici de plastic ca la noi. Fiecare după posibilităţi, dar cu toţii se bucură la fel. Ba parcă baloanele mici produc mai multă bucurie şi mai puţine probleme decât cele mari. La ei, în Albuquerque.

Elaine şi James erau plecaţi de acasă când am ajuns eu. De aceea, pentru o noapte am tras la hotel, de fapt la un motel din reţeaua Motel 6. Toate motelurile din această reţea arată aproape la fel pe tot cuprinsul Statelor Unite şi sunt foarte bune, în sensul că sunt confortabile, curate şi cu toate utilităţile unui motel modern în interior. Preţurile nu sunt la fel; ele depind de zonă, dar sunt mai mici decât la hoteluri. Există moteluri şi hoteluri mai ieftine dar ele nu formează o reţea, deci nu poţi să ştii dinainte cum arată, care este gradul lor de siguranţă, preţul, etc. Avantajul reţelelor este tocmai informaţia. Ştii dinainte la ce te aştepţi. Dezavantajul motelurilor este acela că sunt la marginea oraşelor şi deci transportul până în centru poate fi o problemă. Ele sunt frecventate de automobilişti deci mijlocul de transport în comun nu prezintă interes. Aici am avut norocul să existe autobuze, dar nu este o regulă. Mult a fost până să găsesc pe cineva care să mă informeze. Este necesară o precizare: la asemenea moteluri nu trag camionagiii, ci numai automobiliştii.

Albuquerque este cel mai mare oraş din statul New Mexico. Deşi este un oraş vechi, dezvoltarea lui este de dată relativ recentă, astfel ce aici contrastul dintre vechi şi nou este cel mai puternic. Slaba dezvoltare anterioară este datorată climatului semi-deşertic, inospitalier. Dezvoltarea actuală este datorată aceluiaşi climat semi-deşertic, dar în care, cu apa adusă din munţi şi cu instalaţii moderne de climatizare, viaţa poate fi mai confortabilă decât în "oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână. Adevărata explicaţie este însă faptul că întreg statul New Mexico a cunoscut o dezvoltare explozivă după al doilea război mondial. Termenul exploziv se potriveşte aici mai bine ca oriunde. Într-adevăr, aici, lângă Alamogordo, a început la 16 iulie 1945 "era atomică", odată cu experienţa reuşită a primei bombe nucleare. Interesant este că locul exploziei se numea în limba spaniolă "Jornada del Muerto", ceea ce înseamnă "călătoria mortului". Trebuie să recunoaştem că avea un nume predestinat, dar nu pentru New Mexico. Aici viaţa, mai exact dezvoltarea economică a regiunii, abea a început. Laboratoarele ştiinţifice de la Los Alamos, şi nu numai, continuă să fie şi astăzi în topul institutelor de cercetări nucleare. E suficient să ne gândim că o întreprindere, să-i zicem secretă, poate fi păzită mult mai eficient în deşert, adică acolo unde, pe o rază de câţiva zeci de kilometri nu mişcă nimic. E limpede că inteligenţa tehnico-ştiinţifică americană nu se află în New York şi nici la Hollywood. Pentru amatori de informaţii suplimentare, Muzeul Atomic Naţional este deschis zilnic vizitatorilor între orele 9 şi 17, de unde, ca peste tot în Statele Unite, puteţi cumpăra T-shirts, şepci şi căni cu inscripţionări specifice.

Dar, să revenim la Albuquerque. Aici există şi un muzeu al păpuşilor, de unde cred că se pot cumpăra chiar şi păpuşi, dar nu sunt sigur pentru că nu l-am vizitat. De altfel, nici Muzeul Atomic nu l-am vizitat, deşi mi-ar fi plăcut să le plasez poanta cu schimbul unei bombe atomice pe un specialist român în organizare, mult mai eficient prin puterea lui de distrugere. E drept că arsenalul nuclear a evoluat mult din 1945 şi până astăzi, dar nici politicienii români nu s-au lăsat mai prejos.

Pentru ca diferenţa dintre vechi şi nou să fie şi mai evidentă, oraşul are două centre. Unul este cel nou, despre care nu pot spune mare lucru, decât că este nou şi frumos, chiar foarte frumos, fără exagerări şi cu bun gust. Cel vechi se numeşte oraşul vechi, este la câţiva kilometri distanţă, păstrează ne-alterată întreaga arhitectură spaniolă şi este într-adevăr original. Plăcuţa de la intrarea în biserica San Filipe de Neri ne informează că aceasta a slujit neîntrerupt comunitatea din anul 1706, dar localitatea este mult mai veche. Stim astfel că în 1680 era deja cunoscută ca reşedinţă a unor familii bogate de spanioli pe care revolta ţăranilor din acel an i-a obligat să fugă. În 1692 localitatea a fost din nou populată şi de atunci a crescut continuu. În 1912, odată cu întreg statul New Mexico, a intrat în componenţa USA.

Spuneam că oraşul vechi păstrează arhitectura spaniolă în care a fost construit. Din păcate numai arhitectura. În interior, cu excepţia bisericii, toate clădirile sunt transformate în magazine de artizanat indian. Am petrecut mai mult de 4 ore hoinărind prin magazine şi nu am văzut nici un singur obiect spaniol. Numai si numai artizanat indian. Mii şi mii de obiecte, într-o varietate infinită de materiale, forme şi idei incredibil de diverse, dovedind o imaginaţie ce te uluieşte, dar care sfârşeşte, ca tot ceea ce e prea mult, prin a te obosi. Fascinant la primul contact, devine insuportabil după scurt timp. Vă imaginaţi un magazin românesc de artizanat multiplicat de 100, 1000, sau poate de 10.000 de ori. Am ieşit de acolo copleşit dar cu o părere de rău pentru risipa de talent ce nu poate fi valorificat tocmai datorită abundenţei. Nu puteam să nu mă gândesc atunci la artizanatul românesc şi să fac comparaţii. Chiar dacă nouă ne lipsesc materialele semi-preţioase, abundente aici, cusăturile şi broderiile româneşti pot sta oricând alături de artizanatul din alte ţări. Iile noastre sunt mai frumoase, iar costumele feminine cu năframe din borangic din zona Muscel sunt cu adevărat excepţionale. În magazinele din România ele sunt însă înăbuşite de articole fără valoare, iar nelipsitele covoarele multicolore olteneşti seamănă prea mult cu cele mexicane, sau cu cele din zonele muntoase din America de Sud. Intr-o oarecare măsură ştiam acest lucru din ţară când, vizitatorii străini cărora încercam să le atrag atenţia asupra artizanatului românesc nu se arătau deloc entuziasmaţi. M-am convins aici că lumea este obosită de prea mult artizanat, şi bun şi rău, ce se găseşte în toate ţările şi pe toate străzile principale din toate marile oraşe. Asemenea obiecte sunt considerate sub-produse şi nu atrag atenţia decât ca eventuale suveniruri, dacă sunt mici şi uşoare, sau dacă sunt obiecte de artă autentică.

Drumul de întoarcere din oraşul vechi în "down-town" l-am parcurs tot pe jos, deşi un indian din India, mă îmbia cu o ricşă. Ar fi fost tentantă plimbarea cu ricşa pentru numai doi dolari ce cred că, prin negociere, se puteau reduce la unul, că tot nu avea clienţi (aici lumea merge cu automobilul), dar eu doream să merg pe jos tocmai pentru ca să cunosc oraşul. Iar oraşul se dovedeşte interesant prin originalitatea lui. Aici se păstrează stilul arhitectonic vechi. El nu este spaniol ci mexican. Americanii îi spun "adobe". Mai pe înţelesul nostru, sunt case din chirpici. Dacă, din greşeală zidul a ieşit prea drept, el se modelează astfel încât să pară strâmb. Culoarea este peste tot aceeaşi: culoarea naturală a pământului galben. Mi-a trebuit mult timp până să pot discerne din exterior între o casă elegantă de una sărăcăcioasă. Şi astăzi distincţia poate fi dificilă. Trebuie observată cu atenţie acurateţea cu care este executată feroneria uşilor şi ferestrelor, curăţenia din jur şi modul în care este îngrijită peluza de iarbă din faţa casei. În rest sunt aproape identice. Bineînţeles că interiorul este radical diferit, dar eu mergeam pe stradă, nu prin case.

Ceea ce mi-a atras atenţia în mod deosebit în această zonă elegantă a oraşului a fost numărul deosebit de mare al firmelor de avocatură, mai ales a celor specializate în procese familiale: divorţuri, partaje, etc. Se pare că se trăieşte bine din aşa ceva. Atât de bine încât mulţi americani nici nu se mai căsătoresc. În special femeile preferă să-şi crească copii singure. Stiu astfel că cel puţin copilul nu mai trebuie să-l împartă cu nimeni.

Până la urmă ziua s-a terminat şi a trebuit să mă întorc la motel unde, după scurt timp, a venit James să mă ducă acasă la el. Am apucat să văd un apus de soare ce pare să aibă un colorit aparte aici. Albuquerque este situat pe un platou, la poalele unui munte. Platoul însă nu este o câmpie. El se află la peste 5000 de picioare altitudine, deci înălţimea medie a munţilor Bucegi. În plus, ca mai peste tot în această parte a continentului american, solul este roşcat, ceea ce probabil modifică culorile apusului.

Locuinţa lor este la 25 mile nord de Albuquerque, într-o zonă muntoasă. Casele sunt la distanţă apreciabilă una de altă, astfel încât perdelele nu sunt necesare. Nimeni nu se poate uita din exterior. James pleacă în fiecare dimineaţa la lucru în Albuquerque - e inginer la un institut de cercetări aero-spaţiale şi se ocupă de ceva, n-am înţeles prea bine ce, dar ceva fără de care racheta n-ar fi rachetă, adică n-ar zbura unde trebuie. Soţia lui, Elaine, e profesoară şi pleacă în direcţia opusă, circa zece mile. Se întâlnesc seara, când primesc şi comentează veşti de la cele două fiice aflate una pe coasta de vest iar cealaltă pe coasta de est. Pentru sfârşit de săptămână au o pasiune comună pentru excursii în zone pitoreşti şi, mai ales, în rezervaţii indiene.

Una dintre pasiunile lui James este barbecue, adică un grătar în aer liber, cu deosebirea că grătarul este amplasat într-o sferă ce are cărbunele în partea de jos, iar partea de sus serveşte drept grătar acoperit. Pasiunea lui James are o explicaţie: unul dintre bunicii lui s-a ocupat cu pregătirea şi comercializarea produselor din carne, astfel că el ştie cum să aleagă carnea bună pentru grătar. Pentru mine fusese întotdeauna un mister cum se face că dintr-o halcă imensă de carne de vacă bătrână - după aprecierea mea - iese o friptură fragedă şi gustoasă. Secretul constă în modul de alimentare a vitei şi acesta se cunoaşte după micile inserţii albe de grăsime pe care trebuie să le aibă. După o asemenea friptură şi un pahar de vin, eveniment rar în Statele Unite, un somn bun era necesar pentru o nouă etapă ce a început a doua zi cu refacerea unor tablouri deteriorate din cauza transportului. Am început şi un tablou nou, dar asta nu a îmbunătăţit în mod semnificativ colecţia mea de artă. Intr-o singură zi nu se pot face prea multe. În următoarea zi am plecat cu James de dimineaţă: el la serviciu, eu într-o nouă hoinăreală prin Albuquerque.

James este un om foarte drăguţ, nu numai la propriu, dar mai ales la figurat. Este destul de înalt şi mai ales suplu, cu o ţinută sportivă, ceea ce face ca, la cei aproape 60 de ani ai săi, să arate foarte bine. Este întotdeauna atent la cei din jur, gata să le sară în ajutor. Era îngrijorat pentru mama lui de peste 80 de ani pe care o vizitează foarte des, deşi locuieşte la mare distanţă. Într-o seară era cu deosebire fericit pentru că fiica lor cea mică fusese admisă la doctorat în urma unui concurs foarte sever. La anul el va ieşi la pensie şi se întreabă cu ce îşi va umple timpul. Eu am pictura, dar el ce va face? Sunt convins că nu va avea asemenea probleme. Este un om activ şi oameni ca el nu se plictisesc niciodată. Am avut de multe ori prilejul să constat că după ieşirea la pensie, cei care au fost ocupaţi devin şi mai ocupaţi pentru că îşi propun mereu mai multe obiective decât pot să realizeze. Au probleme doar cei care au desfăşurat o activitate de rutină, condusă de altcineva, fără iniţiativă proprie.

Remarcabilă este însă dorinţa lui de a se informa, motiv pentru care ştie să discute, să asculte şi să pună întrebări. Nu e la îndemâna oricui să pună întrebări pertinente. Aşi zice chiar că poţi identifica mai uşor calităţile intelectuale ale unui om după întrebările care le pune, decât după răspunsurile pe care le dă la întrebările puse de alţii. James este unul din cei care ştiu să pună întrebări, astfel că înţelegi repede ce ştie şi ce nu ştie, deci care este zona în care trebuie să se situeze răspunsul. Aceasta presupune că el însuşi este conştient de ceea ce ştie şi, mai ales, de ceea ce nu ştie. Mare şi rară calitate! În majoritatea serilor cât am stat la ei, discutam până târziu în noapte, deşi el mergea a doua zi la serviciu, iar pentru mine discuţiile prelungite erau deosebit de obositoare, pentru că efortul de a conversa în limba engleză subiecte delicate, subiecte la care răspunsurile sunt dificile chiar în limba română, şi uneori chiar faţă de români, ei bine, acest efort trebuia să-l depun la sfârşitul unei zile ce fusese deja obositoare. După ora 12 noaptea, mie mi se închideau ochii de somn, iar James dorea încă să mai pună întrebări. Dar modul deschis şi antrenant în care făcea acest lucru crea o atmosfera plăcută, astfel încât eu însumi mi-aşi fi dorit ca discuţia să continue, deşi simţeam că nu mai sunt în stare să mă concentrez.

Intr-o astfel de seară am ascultat împreună CD-ul pe care-l adusese din ţară cu muzică interpretată de Maria Tănase. Aveam emoţii înainte, dar am avut plăcerea să constat că James este şi un om sensibil la muzică. A ascultat cu atenţie şi l-am observat cum simte şi reacţionează la pasajele cele mai originale şi bine interpretate. Spuneam că am avut emoţii pentru că nu eram la prima experienţă de acest gen. Majorităţii prietenilor mei străini le-am făcut cadouri discuri cu muzică românească sau în interpretarea muzicienilor români valoroşi, dar reacţiile lor au fost foarte diferite. Cu părere de rău a trebuit să remarc că muzica nu trezea în ei nici un sentiment, iar după câtva timp se gândeau la altceva. Eu plecasem de la ideea că muzica este unul dintre domeniile în care succesele româneşti sunt incontestabile. Există numeroase dovezi ce pot susţine chiar teza conform căreia poporul român ar fi foarte dotat pentru muzică. (Numeroşi cântăreţi celebri pe marile scene ale lumii; premiile cucerite de tineri muzicieni; numărul mare de instrumentişti de origine română în formaţii celebre ca cele din Viena; etc. Însuşi Iehudi Menuhin şi-a ales un maestru român ca profesor - George Enescu - pentru perfecţionarea lui ca violonist.) Pe de altă parte, încercam mai demult să discern între muzica populară şi cea uşoară, în cazul muzicii spaniole. Mărturisesc că îmi place foarte mult muzica spaniolă, în special cea latino-americană. Am înţeles că nu există o astfel de distincţie. Cauza? Stilul muzicii populare spaniole s-a impus atât de mult încât muzicieni cultivaţi compun în stil popular, astfel că nu există o diferenţă clară între muzica populară şi ce uşoară. Muzica populară românească, deşi are trăsături particulare puternice, nu s-a impus pe plan internaţional, ba nici chiar pe cel naţional. Însăşi muzica uşoară românească nu are aproape nimic naţional. Ea ar fi putut fi compusă oriunde în lume. Desigur, poporul român nu se poate compara numeric cu cel latino-american. Există şi popoare mai numeroase decât cel român care, fie că nu au o muzică populară proprie, fie că au una dar ea nu s-a impus. Oricum, teza dotării muzicale excepţionale a poporului român nu se susţine. Şi atunci, de unde vin succesele muzicienilor noştri? Ele se explică prin existenţa unei bune şcoli muzicale, care formează profesionişti de valoare. Dar asta n-are nici o legătură cu poporul român în ansamblul lui şi cu muzica populară. Acelaşi lucru se poate constata şi cu şcoala românească de matematică sau de gimnastică. Matematica este o ştiinţa ieftină - se poate face doar cu hârtie şi creion - şi a fost o supapă de ieşire din condiţiile de izolare din anii comunismului pentru cei dornici să realizeze ceva. Gimnastica feminină românească a debutat într-un orăşel cvasi-izolat, unde doi profesori inimoşi au mobilizat energia unor copii. Acolo, la Oneşti, s-a format Nadia Comăneci, iar profesorii ei au devenit antrenorii echipei de gimnastică a României şi, mai târziu, a Statelor Unite. Mai târziu s-au creat mai multe asemenea scoli de gimnastică, dar asta nu înseamnă că în România toate fetiţele sunt dotate pentru gimnastică. Dimpotrivă, după opinia mea fac prea puţin sport. Adevărul trebuie privit din faţă.

Revin puţin la muzica populară românească. Ea are calităţi incontestabile, pe care le recunosc şi străinii, dar numai după ce îşi impun s-o asculte o vreme, pentru că dezavantajul ei este tocmai ne-încadrarea în sistemul de valori internaţionale. Cei mai mulţi străini nu depun acest efort şi, de aceea, nu ajung să-i cunoască valorile specifice. Este dezavantajul lor, dar şi al nostru. Noi nu vom impresiona niciodată prin exces de originalitate ci, dimpotrivă, prin încadrarea noastră în ceea ce este comun pentru toţi, în valorile patrimoniului universal, pe care putem să-l îmbogăţim cu valorile noastre specifice. Cu regret trebuie să constat că muzica populară românească, spre deosebire de cea spaniolă, nu poate fi acceptată ca atare de către străini, decât după o prelucrare prealabilă. Maria Tănase poate fi un reprezentant al muzicii populare româneşti. Marea majoritate a cântăreţilor actuali, din păcate, nu. Si nu pentru că nu ar avea încărcătură sentimentală ci, dimpotrivă, pentru că redau doar sentimente, în forma lor primară, fără să se ridice la nivele artistice superioare.

Astăzi am vizitat o zonă din partea nouă a oraşului. E într-adevăr frumoasă: curată, aerisită, elegantă, civilizată, cu multă verdeaţă perfect întreţinută, într-un cuvânt modernă. Are chiar şi trotuare. Nu râdeţi, americanilor de multe ori le scapă acest amănunt; există străzi fără trotuare. Pentru un pieton ca mine însă, este o adevărată plăcere să te plimbi pe trotuare incredibil de curate, pe care poate că n-a păşit nimeni, printre peluze de iarbă de un verde proaspăt - doar sunt udate zilnic - şi tunse regulat. Magazinele trebuie să le bănuieşti, pentru că nu se vede mare lucru din exterior. Sunt mall-uri în care poţi pierde câte o zi în fiecare. Mall-ul este o clădire, sau un grup de clădiri ce adăpostesc mai multe magazine diferite, mici sau mari. Un magazin de muzică m-a impresionat în mod deosebit prin dimensiunile lui. De la intrare nu i se vedea capătul opus, atât era de mare. El se compunea din numeroase standuri de circa 3 metri fiecare, iar la fiecare stand se găseau câte trei perechi de căşti pentru a asculta mai întâi muzica pe care doreşti s-o cumperi.

Dimineaţa a fost înnourată ceea ce nu era deloc rău pentru plimbarea mea. Intre timp a şi plouat puţin - eu eram într-un magazin - iar acum încearcă să iasă soarele. Dacă ar fi ars astfel de la începutul zilei, ar fi fost o căldură insuportabilă. După ploaie, în mai puţin de cinci minute, totul este uscat. Vremea poate fi foarte schimbătoare aici. De vină este vecinătatea munţilor care acum încă mai păstrează o căciulă de nori, dar probabil că nu pentru mult timp.

Pe mine localnicii mă recunosc imediat ca fiind străin încă înainte de a vorbi. Am aflat-o de la un vânzător. L-am întrebat ce-l face să creadă că sunt străin şi mi-a răspuns că hainele. Mi s-a părut curios pentru că hainele americane sunt de o diversitate infinită, astfel că ale mele nu îmi păreau să aibă ceva specific. E drept, nu sunt americane - cu excepţia bluzei şi a pantalonilor tip blue-jeans - dar nici nu aparţin unei zone anume. Pantofii sunt italieneşti, jacheta este chinezească - dar acum este în geantă - şi, da, geanta austriacă care este destul de mare pentru ca să atragă atenţia. Ea poate fi cauza, mai ales pentru vânzătorul în cauză pentru el are la vânzare genţi, deci se pricepe. Pot să fiu şi eu mândru de ceva. Cam slabă mângâierea, dar e mai mult decât nimic, şi o grijă în plus la traversarea zonelor nesigure, unde trebuie să mă feresc de borfaşi. Pentru ca să rămân totuşi realist, nu hainele sunt cauza, sau singura cauză, ci mai curând atitudinea mea de vizitator care se uită superficial, fără să caute ceva anume, dar vrea ca dintr-o privire să cuprindă totul.

Mi-am cumpărat un reportofon, pentru a înregistra pe loc impresiile şi gândurile ce-mi trec prin minte. Uneori se uită câte cineva la mine cum vorbesc cu obiectele, dar cred că ciudăţenia mea este minoră faţă de multe altele pe care le văd eu la ei. Ceea ce mă indispune este confuzia ce se poate face cu telefonul mobil, foarte la modă în România acum şi care, prin abuz, a devenit un simbol de mitocănie. Vorbind despre ciudăţenii, într-un mall, am văzut o doamnă ce făcea un soi de jogging cu mişcări foarte puţin normale. Nici nu-i trecea prin minte că putea face acest lucru mult mai bine afară, pe trotuarele despre care tocmai vorbeam. E drept că afară nu avea aer condiţionat. Cât despre mişcări, este în stilul americanilor să nu-şi facă probleme cu opiniile celor din jur. Ideea de libertate le este extrem de preţioasă, doar că unii dintre ei înţeleg prin libertate dreptul fiecăruia de a face tot ce-I trece lui prin minte. Întâmplarea poate face însă ca mintea unora să producă idei ce nu sunt pe deplin acceptabile şi pentru alţii. Atunci când, spre exemplu, dintr-un mini-jupe ies o pereche de picioare dizgraţioase, grase, bătrâne, pline de vene ce-mi provoace repulsia, ca să nu zic mai mult, dar proprietara şi le poartă la vedere pentru că aşa se simte ea bine, pe mine mă deranjează, dar nu-i pot reproşa pentru că urâţenia nu este condamnată de lege. (Frumuseţea e trecătoare, urâţenia nu.) Teoretic, orice om este liber să facă ce vrea, atât timp cât nu deranjează pe alţii. Până la urmă libertatea, atâta câtă poate fi acceptată, este limitată de o linie de demarcaţie plasată acolo unde o societatea găseşte de cuviinţă s-o facă.

In general, oamenii sunt drăguţi, serviciile ireproşabile, dar nu există nici o galerie de artă. De altfel, în întreg Albuquerque n-am găsit alte galerii de artă decât cele din oraşul vechi, orientate pe artă indiană. Poate că sunt obosit astăzi după o zi de hoinărit prin magazine şi din acest motiv sunt puţin deprimat, dar am început să-mi pierd speranţa, cel puţin în Albuquerque. Mai e o şansă în Santa Fe. Toată lumea spune că acolo se găsesc multe galerii de artă modernă. Posibil, dar cum se face că un oraş atât de mare nu are propriile lui galerii de artă? Ciudat, dar aşa e! Cele câteva magazine de unde se pot cumpăra tablouri, vând mai mult rame cu postere sau reproduceri în serie mare după tablouri clasice.

Pentru că la americani totul trebuie să fie "cel mai", aici se află cel mai lung teleferic din lume. El leagă Albuquerque de vârful Sandia Peak. Nu-ţi poate scăpa din vedere pentru că numeroase denumiri de firme, străzi, etc., poartă denumirea "Tramway", ceea ce aici nu înseamnă tramvai, care nici nu există, ci acest teleferic, deşi nu s-ar spune că localnicii sunt lipsiţi de imaginaţie când e vorba să-şi boteze firmele. Iată câteva denumiri:

În Albuquerque, dar nu numai, ci în mai toate oraşele americane există foarte multe biserici, în pofida faptului că extrem de puţini americani sunt interesaţi de "cele sfinte". Majoritatea bisericilor sunt mici, dar bine îngrijite. Prezenţa lor în număr atât de mare surprinde pentru că par a fi în contrast cu pragmatismul americanilor. S-ar putea însă ca tocmai pragmatismul să fie cauza; cei mai puţin dotaţi pentru luptă, sau cei ce nu au reuşit în afaceri, îşi caută un refugiu psihologic în religie. Că nu este vorba de tradiţie o dovedeşte ponderea relativ mică a bisericilor catolice, anglicane, sau chiar baptiste. Că statisticile înregistrează un număr relativ mare de credincioşi ai cultelor clasice, este tot atât de adevărat pe cât de adevărat este că noi românii suntem ortodocşi în proporţie de 85%. Dar câţi dintre noi merg cu regularitate la biserică la slujbele duminicale? Dimensiunea redusă a bisericilor şi diversitatea credinţelor, dovedesc că interesul pentru religie există, în pofida faptului că nici unul dintre culte nu întruneşte acceptul majorităţii. În acelaşi timp, ele mai sunt şi o dovadă că religia nu va dispare niciodată. Ea îşi schimbă forma de manifestare, suportul ideatic, dar rămâne ca sursă de răspunsuri gata confecţionate la întrebări fără răspuns, un refugiu psihologic al celor mai puţin dispuşi să lupte cu viaţa. În cazul USA, un stat cu o populaţie prin excelenţă pragmatică, religia apare ca o componentă necesară pentru echilibrarea rezultantei. Cum la români pragmatismul este cvasi-inexistent, religia ca mijloc de regăsire a echilibrului psihic nu are motivaţie. Noi avem în schimb sărăcia şi atunci oamenii îl invocă ce Dumnezeu să-i ajute cu un câştig fabulos la nenumăratele jocuri televizate sau nu.

USA98