În Albuquerque mi-am cumpărat un reportofon pe care încerc acum să-l folosesc. Scopul achiziţionării a fost acela de a avea la îndemână un instrument pentru consemnarea impresiilor sau ideilor ce-mi trec prin cap atunci când nu am condiţii să scriu, iar evenimentele ulterioare mi le-ar şterge din minte. Ceea ce urmează este transcrierea fără modificări a înregistrării efectuate pe drumul de la Albuquerque la Las Vegas. Este deci un experiment. Cu siguranţă că relatarea va fi dezlânată, inegală şi cu o mulţime de alte defecte chiar mai grave, dar mai autentică şi, din acest motiv, poate mai interesantă. Cine ştie…

Noi românii, sau cel puţin eu, suntem tentaţi ca atunci când terenul este plat să ne gândim la o câmpie şi implicit la ceva ce nu depăşeşte cu mult nivelul mării, cel mult 100 metru altitudine. Partea de sud a statului New Mexico este o plată, dar altitudinea ei cea mai joasă este aproape 1000 metri altitudine (2817 ft), deci aproximativ altitudinea medie din Poiana Braşov. Vârful Wheeler Peak, situat undeva între Taos şi Red River are aproape 4400 metri, deci cu mult mai înalt decât orice munte din România.

Ceea ce surprinde în vastul platou din New Mexico este relieful pe două nivele. Noi suntem obişnuiţi să vedem dealurile şi munţii ridicându-se treptat din câmpie ca nişte conuri sau piramide care se termină toate cu vârfuri, dacă nu ascuţite, fie şi rotunjite dar, oricum, vârfuri. Aici, partea de jos arată ca o câmpie foarte plată, iar partea de sus este o altă câmpie, sau cel puţin aşa pare, care, nu numai că se ridică brusc, dar nu are vârfuri. Ea este o altă câmpie, cu câţiva metri mai sus, la fel de plată ca prima. Vă daţi seama că nu sunt geolog, deci nu deţin explicaţia ştiinţifică a fenomenului; pot doar să fac presupuneri. Din fericire, scoarţa pământului nu va suferi de pe urma consideraţiilor mele ne-profesioniste. Mai trist ar fi invers. Ce cred eu? Nu prea multe, decât că partea superioară nu pare să se fi ridicat ci, dimpotrivă, partea de jos s-a prăbuşit, iar ici colo au rămas porţiuni din vechea câmpie, pentru că este imposibil ca partea de sus să se ridice la un nivel atât de constant. De ce s-a prăbuşit partea de jos şi de ce nu s-a prăbuşit peste tot? Asta încă nu ştiu. Să mă mai gândesc.

Aerul condiţionat, chiar dacă mă deranjează uneori pentru că este reglat prea rece, el este o binefacere dacă mă gândesc la toate mirosurile ce se degajă în acest autobuz şi pe care practic, datorită lui, nici nu le sesizez. El, aerul condiţionat, nu se opreşte niciodată, nici chiar atunci când autobuzul staţionează, indiferent de durata pauzei. Este, cu siguranţă o regulă impusă de conducerea Greyhound. Este uimitor cât de bine funcţionează această societate graţie normelor pe care şi le-a auto-impus şi pe care le respectă cu rigurozitate. Şoferii, întotdeauna îmbrăcaţi în uniforme curate, vin cu o mică mapă cu documente, conduc maşina la destinaţie, îşi iau mapa şi pleacă. În staţie, altcineva duce şi aduce maşina spălată şi verificată. Nu a existat nici cea mai mică defecţiune pe parcursul nenumăratelor drumuri ce le-am făcut traversând continentul de trei ori, drumuri ce însumează multe mii de kilometri.

Apropo! După cum era de aşteptat, autoturismele se spală în instalaţii automate, existente mai peste tot. Camioanele însă se spală manual. Tocmai camioanele cele mari, a căror strălucire nu am încetat niciodată s-o admir, ei bine, tocmai ele se spală manual. Am avut, şi încă mai am, o adevărată obsesie să fotografiez camioanele americane. Ele au aspect de adevărate uzine pe roţi, datorită unor componente ca filtrul de aer, toba de eşapament, şi altele, componente ce sunt scoase la vedere, nichelate sau cromate şi întotdeauna strălucitor de curate. Aspectul de uzină este din acest motiv şi mai impunător. Şi nu mică mi-a fost surpriza să văd la volanul unor asemenea giganţi femei sub 50 de kilograme. E drept că numai în rare cazuri şi de obicei în grupuri, probabil familiale.

Clima face ca întreg peisajul să fie inversat faţă de cel de la noi. Dacă în România vegetaţia dispare mai sus de 1700 de metri altitudine, aici abea apare. Aşa se face că în Albuquerque oamenii îşi fac case numai în partea de nord, spre munte, la două, chiar 3000 metri altitudine. Pe drum, vegetaţia oscilează între semi-deşertică şi normală, în funcţie de altitudinea la care ne aflăm. Cu o oarecare experienţă, cred că un localnic ar putea spune altitudinea după vegetaţie. Se spune că primăvara ar fi foarte frumos. Am văzut câteva fotografii cu câmpuri de flori printre cactuşi deosebit de colorate. Nu ştiu cât de frecvente sunt asemenea grădini înflorite în acest deşert.

Casele americanilor sunt în general foarte îngrijite şi arată bine. Faptul că sunt din lemn nu le ştirbeşte cu nimic frumuseţea, dimpotrivă. Atunci însă când nu sunt îngrijite, nimic nu le mai salvează de la termenul de cocioabă. Pentru satele indienilor acest aspect este aproape comun.

Pe tot cuprinsul statului New Mexico, şi nu numai, oferta de produse de artizanat indian este atât de mare încât devine obositoare. Influenţa spaniolă sau chiar mexicană a fost uitată. Întreg artizanatul este indian. Există enorm de multe lucruri frumoase ce dovedesc un înalt meşteşug, dar sunt mult prea multe. Indienii făceau giuvaiere înainte de venirea spaniolilor din pietre preţioase şi semi-preţioase locale: turquoise, etc. Astăzi o fac cu scop comercial. Ele, pietrele semi-preţioase ar încânta ochiul oricărui european, dar măiestria indienilor în imitaţii este la fel de mare, astfel încât veşnica dilemă a autenticităţii pietrelor devine şi ea obositoare. Cea mai obositoare este însă însăşi prezenţa indienilor care-şi expun marfa precum ţiganii prin talciocurile din România. E drept că de la indieni se poate cumpăra mult mai ieftin decât din magazinele specializate.

Pe de o parte, pentru că în trecut i-au masacrat pe indieni, statul american se străduieşte să creeze condiţii deosebite celor câţiva rămaşi. Aceste condiţii însă nu vizează integrarea lor în societate ca oameni normali, ci doar crearea unor surse modeste de venit. Până la urmă tot statul câştigă de pe urma unei activităţi profitabile, nu atât pentru indieni, cât pentru industria turistică în general. Pe de altă parte, cetăţeanul american obişnuit bodogăneşte la tot pasul fiindcă una dintre facilităţile create indienilor este scutirea de taxe, iar taxa este o constantă permanentă în mintea americanului, pentru că orice chitanţă, orice bon de casă, are înscrisă taxa. Efectul psihologic este mare. El ştie că din această taxă se finanţează toate activităţile de la buget, începând cu întreţinerea indienilor şi terminând cu războiul de nu ştiu unde, sau procesul lui Clinton, iar de fiecare dată când o anume activitate este apreciată ca ne fiind strict necesară, americanul invocă faptul că el plăteşte taxe şi nu-i este indiferent cum se folosesc banii lui. Practic acelaşi lucru se întâmplă şi în România, dar noi nu conştientizăm idea în aceeaşi măsură, sau aproape deloc, deşi taxa noastră este de 22%, în timp ce la ei variază între 5 şi 10%, în cazuri rarisime ajunge la 11%.

Marea majoritate a copiilor din autobuz au adormit, aşa că temerile mele sau risipit. Atmosfera este cât se poate de liniştită. Singurul copil treaz este cel despre care vorbeam, cu două rânduri în faţă şi care, între timp, s-a mutat chiar în faţa mea, unde este un loc liber şi se joacă cu un bărbat de origine sud-americană, foarte răbdător. Până la urmă, înţeleptul familiei se dovedeşte a fi tocmai puştiul; părinţii, în special mama, au evidente defecţiuni de comportament. Mama mi se pare bine sărită. În orice caz, nesimţirea lor este maximă. Ei s-au culcat şi au respins orice solicitare a puştiului, de orice natură. Aşa a ajuns el pe locul din faţa mea, din mila sud-americanului. Începând prin a avea mai multă înţelegere pentru puştiul cu asemenea părinţi, a ajuns cu timpul să-mi placă de el. Este totuşi relativ liniştit pentru un băiat de vârsta lui şi apreciez imaginaţia cu care se ştie să se joace. Trebuie să recunosc că este o performanţă să petreci o zi întreagă într-un spaţiu de nici o jumătate de metru pătrat, o performanţă ce nu e la îndemâna oricui.

Mă gândesc că americanii au devenit fără să vrea victime ale propriilor lor temeri şi chiar propagande. Una dintre dilemele mele era dacă să cumpăr sau nu o maşină veche pentru timpul cât mă aflu aici. Avantajele şi dezavantajele sunt prea multe ca să le comentez acum dar, aproape toţi prietenii mei americani m-au sfătuit să renunţ la acest gând pentru că, spuneau ei, dacă rămân în pană pe şosea, nimeni nu mă va ajuta. Oamenii se feresc de răufăcători aşa că singurul lucru ce-l vor face va fi să dea telefon la cel mai apropiat service auto. Cum la bugetul meu n-aşi fi putut cumpăra decât o rablă, ipoteza defectării trebuia luată în seamă. Reparaţia la service, în schimb nu mai putea fi luată în seamă pentru că m-ar fi aruncat pe drumuri, astfel că am preferat să rămân pe şosea dar în autobuz. Revin însă la americani; în mod sigur, numărul răufăcătorilor nu este mai mare decât la noi. Ceea ce îi face temători este bombardarea permanentă cu informaţii despre ei, prea multe filme cu gangsteri, etc. Efectul este acela că ei înşişi se înstrăinează reciproc. Acelaşi lucru şi cu propaganda. Efectul perioadei McCarthy nu s-a stins cu totul. Orice străin este privit mai întâi cu o oarecare suspiciune, iar temerile se ridică doar cu timpul, pe măsură ce se face cunoscut. Nu pot fi acuzaţi, este firesc să fie aşa în situaţie lor, dar este o componentă pe care noi trebuie s-o avem în vedere.

Gallup este ultima localitate din New Mexico. Reclamele o prezintă ca pe o capitală a indienilor. M-am obişnuit însă cu reclamele. Oricât de atrăgătoare, şi multe sunt foarte atrăgătoare, nu sunt decât reclame în care doar profesionismul celor ce le-au făcut este sigur. Din autobuz se vede doar o localitate cu o intensă activitate comercială. În America activitatea comercială se recunoaşte după numărul şi dimensiunea depozitelor şi a societăţilor de transport. Aspectul multor localităţi este asemănător cu cel din zona gărilor din România, dar mult mai întinse. Localităţile mai mici practic nici nu au altceva decât depozite. Locuinţele sunt probabil undeva mai departe. După Gallup intrăm în statul Arizona. Capitala, Phoenix, este mai la sud. Noi vom traversa statul prin Flagstaff, adică puţin mai la nord de mijloc.

În România, atunci când plecăm la un drum lung, ne gândim dinainte ce şi unde vom mânca, eventual luăm ceva cu noi. Americanii, nu numai că nu-şi iau nimic, dar chiar se bucură că vor avea posibilitatea să mănânce ceva diferit. De-a lungul şoselelor oferta este chiar mai de generoasă ca în centrul marilor oraşe, deşi cele mai solicitate sunt tot restaurantele de tip Mac Donald's'. O menţiune specială merită cuvântul sandwich. La prima vedere, el are acelaşi înţeles ca la noi - doar de la ei l-am luat - adică două felii de pâine între care se pune unt, şuncă, brânză, sau ceva asemănător. Am spus la prima vedere pentru că, în fapt, rezultatul este foarte diferit din cauza dimensiunii. Când ne gândim la un sandwich, noi avem în vedere ceva mic, o mâncare frugală între două mese şi nu la o masă propriu zisă. De regulă mâncăm un sandwich la ora 10, la şcoală sau la serviciu. Am fost de aceea surprins când, pentru prima dată, am fost întrebat la o masă de prânz, dacă vreau un sandwich sau mâncare obişnuită, deşi tuturor ne era foame. Pentru americani însă, un sandwich mic este format dintr-o jumătate de franzelă de aproximativ 500 de grame, iar unul mare dintr-o franzelă întreagă, iar în interior nu se pune şuncă sau brânză, ci şuncă şi brânză şi încă foarte multe altele, inclusiv murături, salată, muştar, etc. Un sandwich mic ţine loc de masă de prânz; pentru unul mare trebuie să aveţi stomacul corespunzător dimensionat, pentru că nu este accesibil oamenilor obişnuiţi. Poate fi foarte gustos şi apetisant. Cu un asemenea mastodont, este greu să nu te murdăreşti nu numai pe mâini, ci şi pe faţă. Mâncatul în picioare este riscant; e aproape obligatoriu să stai jos şi să foloseşti ambele mâini. Rareori am văzut americani să se spele pe mâini înainte de masă, dar este aproape obligatoriu să se spele după.

Drumul continuă prin deşert, în aparenţă pe teren plat dar, în realitate, cu schimbări importante de altitudine, imperceptibile însă din cauza pantelor foarte line. Mai curând schimbările de vegetaţie ne anunţă că am mai urcat sau coborât un pic, pentru că ele oscilează între nimic şi destul de mult, asta însemnând arbuşti şi tufe de un verde închis, foarte intens. Peste tot sunt cactuşi. Iarba este bineînţeles arsă, dar existenţa ei la sfârşit de toamnă mă încredinţează că primăvara poate fi într-adevăr frumos.

Engleza americană tinde să devină onomatopeică, mai ales în conversaţiile informale. Aşa spre exemplu, la întâlnirile accidentale pe un coridor, sau la un colţ de stradă, se poate auzi în loc de "excuse me", sau ceva asemănător, un "Hup! Hep"; În loc de similarul englez al românescului "pentru puţin", spus după "mulţumesc", se emite un "aaaa" cu intonaţie pentru "Asta e, ai ghicit!". Renunţarea la cuvinte este posibilă şi în scris; pe şosele, o intersecţie este anunţată prin semnul "X-ing", dar se citeşte intersecţie.

Se pare că optimismul meu în legătură cu puştiul a fost exagerat. Chiar acum câteva minute şi-a extins aria de joacă către mine punându-mi o mulţime de întrebări. Ca să scap de el am început să-i pun eu mai multe întrebări. Între timp a devenit subiectul de distracţie a întregului autobuz. Până la urmă am scăpat, dar nu ştiu pentru cât timp.

Cum spuneam cândva, tot ce începe cu "cel mai" se găseşte în USA, începând cu cel mai mare pitic din lume şi terminând cu cea mai mare gaură din lume. Gaura este craterul format de un meteorit şi se află în apropiere de drumul nostru, la 35 de mile de Flagstaff. Exprimarea din pliantul pe care îl ţin în mână este totuşi ambiguă: pe de o parte, el ne informează că "METEOR CRATER este locul în care planeta a fost cel mai penetrată" (violată fusese mai demult) iar, pe de altă parte, ne spune că acesta este craterul cel mai bine conservat. Nu e clar dacă atributul de "cel mai" se referă la conservat sau la penetrat, sau la ambele dar. Indiferent cum ar fi, el este în mod sigur cel mai vizitat, pentru că aici se organizează excursii, există un muzeu, care muzeu a fost construit de NASA, care NASA, imaginându-şi că solul selenar ar fi asemănător cu cel din crater, a făcut în interiorul craterului numeroase experienţe înaintea primului zbor pe lună.

Nu ştiu din ce era format acest meteorit, dar el îmi aduce aminte de alţi meteoriţi, mai mici, dar de la care oamenii au obţinut primele mostre de fier, pe care le-au şi folosit. A urmat epoca fierului, adică cea în care fierul era obţinut prin extracţie din minereu, dar nimeni nu vorbeşte despre epoca oţelului. Este şi astăzi surprinzător pentru mine să constat cât de superficială şi segmentară este istoria pe care o învăţăm şi pe care ne străduim să ne-o explicăm, şi este de asemenea surprinzător să constat cât de inadecvată este ceea ce uzual se numeşte cultură generală. Cred că trebuie să mă explic. Un istoric analizează evenimente istorice, un om de litere discută literatură, şi aşa mai departe, iar nici unu dintre ei nu ştie prea bine să facă diferenţa dintre fier, fontă şi oţel; în concepţia lor, aceasta ar fi o problemă tehnică fără însemnătate pentru umanitate sau pentru spirit în general. Oare? Câţi cineaşti ştiu că despre oţel nu se poate vorbi înainte de mijlocul secolului 18 şi câţi dintre ei realizează ridicolul unor filme cu scene de război în care combatanţii se luptau cu arme confecţionate din materiale inexistente la vremea lor? Şi atunci, mai este asta o problemă tehnică, sau una de cultură generală? Istoria ne este prezentată, ba ca un şir de acte ale unor personalităţi, ba ca o luptă a clasei muncitoare pentru bla-bla-bla, în funcţie de concepţia politică a autorilor. Nu am citit încă nici o istorie din care să aflu că afinarea şi pudlajul au fost inventate în Anglia şi că tot în Anglia Henry Bessemer a inventat procedeul de elaborare a oţelului lichid în convertizor, fără de care obiectele din oţel masiv nu ar fi putut fi obţinute. Istoria civilizaţiei moderne fără istoria oţelului este o poveste pentru copii. Rolul oţelului în industria secolelor 18 şi 19, şi prin aceasta în dobândirea şi exercitarea puterii politice este prea mare pentru ca micile intrigi de culise între câteva capete mai mult sau mai puţin încoronate să aibă o prea mare importanţă. Dar cum să vorbeşti despre oţel dacă nu ştii ce este? Iată de ce necunoaşterea unor noţiuni elementare (fie ele şi tehnice) nu permite înţelegerea corectă a unor evenimente. Oţelul este doar un exemplu ce mi-a venit în minte datorită lui "Meteor Crater", dar există nenumărate altele. Astăzi mulţi "umanişti" se grăbesc să afirme că nu ei se pricep la maşini, electricitate, calculatoare, Internet, şi altele. Dar asta înseamnă să recunoşti că nu pricepi mare lucru din lumea înconjurătoare, iar mie mi se pare impostură să vorbeşti despre ceva ce nu pricepi. Un umanist, Victor Hugo, a zis că "admiri mai ales ceea ce înţelegi". Afirmaţia este corectă, dar umaniştii noştri consideră că ceea ce au înţeles ei trebuie să admire toată lumea. Iată ce însemnă să răstorni logica. Să nu dispreţuieşti ceea ce nu înţelegi, ar fi o chestiune de bun simţ, dar bunul simţ ţine de morală, iar morala ţine de filozofia anticilor. Anticii se refereau, ce-i drept, mai mult la spirit decât la tehnică pentru că nivelul tehnicii din vremea lor era precar, dar ei erau savanţii timpului în toate domeniile cunoaşterii. Nu întâmplător Schopenhauer a spus că cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă.

In apropiere de Flagstaff, şoseaua urcă destul de mult, vegetaţia devine aproape abundentă, peisajul tot mai frumos şi îngrijit. Oraşul este în partea de nord a unei întinse zone verzi şi în partea de sud a platoului Colorado, motiv pentru care este principala poartă de intrare în Marele Canion. Este deci un oraş turistic, caracteristică ce se remarcă de la distanţă. Curat, elegant, vile cochete. Staţia de autobuz, cam înghesuită, are cuptoare cu microunde la dispoziţia călătorilor.

Intenţia mea iniţială era să vizitez Marele Canion, dacă tot trec pe lângă el. Două motive m-au determinat însă să renunţ. În primul rând, am început să mă uit tot mai des în pungă şi să număr banii ce mi-au mai rămas. Argumentul poate fi jenant de convingător. Al doilea motiv a fost cunoaşterea mai exactă a modului de vizitare. Eu gândeam că întreg canionul este presărat cu hoteluri şi cabane, se vizitează de la un capăt la celălalt, iar turiştii umblă de colo-colo, cam cum se întâmplă în România. Am aflat însă că cea mai mare parte a zonei este sălbatică, aproape necălcată de picior omenesc, nevizitabilă şi chiar interzisă. Accesibilă este doar o mică parte - e drept că suficient de mare pentru ca imaginea să fie copleşitoare - care se vizitează în grupuri organizate de către agenţiile de turism specializate, majoritatea cu sediul în Flagstaff. Aşa se face că Flagstaff este un oraş turistic, iar Marele Canion un strugure prea acru pentru mine. Dacă acolo s-ar fi găsit locuri ieftine de cazare, iar eu aşi putut hoinări cu şevaletul în spate, era altceva. Dar să merg cu autobuzul la puncte fixe de unde să privesc imagini fotografiate de mii de ori, mi se pare prea scump şi ineficient pentru bugetul meu.

Părăsim deci Flagstaff, chiar dacă las în urmă câteva mici regrete. Încă odată, admir oraşul care, în partea vestică, este parcă mai frumos şi caracterul turistic mai accentuat.

Fauna autobuzului s-a schimbat radical. Sunt doar câţiva pasageri, majoritatea bine îmbrăcaţi, chiar eleganţi. De data aceasta, ţinta călătoriei este chiar Las Vegas. Cei mai puşi la punct sunt o doi bătrânei, soţ-soţie, cu aspect princiar tip Asia de sud-est, poate chiar din India.

După un timp şoseaua coboară şi, aşa după cum deja am învăţat, vegetaţia abundentă dispare. Reapar micii arbuşti, tufele, aceeaşi iarbă arsă de soare şi, bineînţeles, cactuşii. Pentru moment, soarele ce e gata să apună s-a ascuns după o colină ceva mai înaltă, asemănătoare cu Măgura Codlei dar mai ascuţită. La umbra ei, totul a devenit brusc rece şi dur. Noroc că n-a ţinut mult. Curând însă apusul va fi real. Deocamdată, razele piezişe ale soarelui luminează tufele şi smocurile de iarbă care devin cu atât mai strălucitoare cu cât iarba este mai uscată. E şi acesta un mic paradox ce-mi aminteşte de maxima lui Montaigne (cred): omul este ca spicul de grâu; cu cât e mai sec cu atât e mai ţanţos. Dar s-ar putea imagina şi maxime mai puţin maliţioase:

- Lumina este esenţa; reflecţia este lumină "second hand".

Drumul nostru intră intr-o o zonă muntoasă. În lumina slabă a nopţii, poţi să-ţi imaginezi orice în privinţa traseului pe care îl străbate autobuzul. Mie, spre exemplu mi se pare că mergem pe o potecă de munte, parcă am fi în Bucegi, doar că poteca e asfaltată şi pe ea se merge cu autobuzul. Pantele sunt din ce în ce mai mari, iar localităţile au dispărut complect. Doar luminile maşinilor de pe celălalt sens de circulaţie mai animă puţin noaptea, dar şi acestea dispar din când în când pentru că celălalt sens de circulaţie înseamnă o altă şosea care, uneori, ocoleşte muntele pe celălalt versant. În sfârşit, se pare că am ajuns pe creasta muntelui. În valea din faţă se vede o localitate. Nu prea mare, dar e o localitate. Era şi cazul! Cred că a trecut mai mult de o oră de când n-am mai văzut nimic altceva decât faruri de maşini. Ooo! Ce păcăleală! N-a fost nici o localitate. Erau doar farurile maşinilor din vale. Dar ce vale! Pe măsura muntelui pe care l-am urcat. Iar după vale, un alt munte, parcă totuşi mai mic.

Mi-a revenit în gând idea filozofiei ca profesie, dar nu numai a filozofiei. Personal am cunoscut multe persoane pe care pasiunea pentru matematică din liceu le-a făcut să creadă că vor deveni matematicieni. Ei au devenit însă profesori de matematică, ceea ce este cu totul altceva. Meseria de profesor reclamă dorinţa de a-i învăţa pe alţii, talent pedagogic, metode didactice de predare şi, mai ales, multă dragoste pentru copii, ceea ce nu are nimic comun cu matematica. Ca profesor va preda o viaţă întreagă aceeaşi matematica pe care el însuşi a învăţat-o ca elev, ceea ce nu înseamnă foarte mult. Cercetarea matematică este altă meserie. Cine şi-a făcut iluzii a avut toate şansele să se rateze, deşi avea cap pentru multe alte activităţi unde să-şi folosească aptitudinile şi să aibă şi satisfacţii profesionale.

Ceva asemănător se întâmplă şi cu scriitorii. Un scriitor trebuie să aibă ceva de spus. Cei de geniu, au intuiţia viitorului; cei mai modeşti pot relata câte ceva din epoca în care trăiesc. Cine însă nu are nimic de spus nu există ca scriitor, oricâte cărţi de vizita şi-ar tipări, oricâte articole ar iscăli în reviste cu circuit de club, şi oricâte cărţi ar publica, cu sau fără ajutorul Uniunii Scriitorilor. Forma în care scrie este, fără doar şi poate, importantă. Dar, cum forma fără conţinut nu interesează pe nimeni, nici opera lor, dacă nu spune ceva, nu va avea o altă soartă decât cea a oricărui ambalaj. De aceea părinţii greşesc atunci când, în baza presupusului talent pentru literatură al copiilor lor, îi îndrumă către o carieră literară, cu speranţa că vor deveni scriitori. Studiile de filologie le va permite să devină profesori de literatură, dar nu în mod necesar scriitori, aşa cum un profesor de sport nu este în mod necesar un recordman. Şi mai grav este atunci când adolescentul, între timp devenit matur, persistă în greşeala de a crede că a fi scriitor este o meserie şi că el este unul dintre ei numai pentru că are legitimaţie la un for oarecare de cultură. Revista DILEMA ne furnizează săptămânal câte un exemplu de comportament didactico-şcolăresc, unde profesorii s-au îmbrăcat cu haine prea mari pentru corpul lor, uneori cam pirpiriu chiar pentru catedră. Redacţia dă temele pentru numerele viitoare, iar membrii sârguincioşi ai clubului, unii cu nume cunoscute prin Uniunea Scriitorilor, îşi trimit lucrările. Mă gândesc la sărmanii redactori, în ce situaţie sunt puşi când primesc o lucrare slabă de la un colaborator (era să zic client) cu nume mare. Evident că nu-l poate refuza, dar este la fel de evident şi răspunsul la întrebarea de ce asemenea reviste au tiraje reduse. Pentru mine nu este la fel de limpede de ce redactorii lor se plâng şi pretind sponsorizări. Un scriitor adevărat nu are nevoie să i se dea teme şi nici nu scrie la comandă. Ar însemna că cel care dă tema are mai mult geniu decât scriitorul însuşi. El, scriitorul, este cel care are ceva de spus, iar dacă nu are, bunul simţ ar trebui să-l determine să-şi vadă de catedră, sau cel puţin să mai aştepte; cine ştie, poate cu timpul va afla ceva ce merită să spună lumii. (Pe mine nu contaţi! Eu nu sunt nici măcar profesor.)

Un scriitor de geniu, în opinia mea, a fost George Orwell, că tot am vorbit despre el mai devreme, fie şi numai dacă ar fi scris doar "Ferma Animalelor". Intuiţia cu care a descris evoluţia societăţilor de tip socialist, încă înainte ca fostul URSS să-şi fi arătat întreaga sa putreziciune, a fost formidabilă. "Ferma Animalelor" a fost scrisă în 1945, când URSS era în culmea gloriei, iar Orwell după ştiinţa mea nici măcar nu vizitase URSS. Şi totuşi puterea lui de anticipare a făcut lucrarea actuală până în ultimele zile de existenţă ale sistemului socialist. (Ceea ce nu s-a adeverit întocmai a fost finalul. El a dorit unul scurt şi fericit, dar realitatea este din nefericire o lungă agonie.) Un exemplu mai puţin celebru dar care ne priveşte direct este cel al lui Saul Bellow, laureat al premiului Nobel pentru literatură. El a fost o singură lună în România, în Decembrie (probabil) 1977, şi a scris "Dean's December". Deşi 1977 nu a fost nici pe departe cel mai rău an pentru noi, relatarea lui a rămas perfect valabilă până în 1989. Vizita nu a fost una oficială ci, dimpotrivă, una particulară, aşa că impresiile sale au fost autentice iar relatarea lor s-a produs sub influenţa directă a ceea ce a văzut cu ochii lui. Mare parte a cărţii este efectiv un jurnal de zi. Motivul vizitei în România a fost un atac de cord urmat de decesul mamei soţiei sale, care era de origine română. El nu face decât să descrie evenimentele la care a participat, oamenii pe care i-a cunoscut cu dorinţele, temerile şi speranţele lor. Descrierea este cât se poate de realistă. Fără să fie deloc ironic, sesizează şi eşecurile noastre, chiar dacă pentru unele dintre ele are toată înţelegerea, dar nu pentru toate şi nici pentru toţi. Întrebarea este de ce nu avem o relatare la fel de pertinentă din partea unui scriitor român? Transformările sociale prin care trece România zilelor noastre sunt formidabile, unice în istoria omenirii, dar nu s-a scris nimic convingător încă despre asta.

Avem în schimb aroganţa. Nicolae Manolescu nu-şi dă seama că frizează ridicolul atunci când îşi intitulează cu emfază emisiunea săptămânală de la televizor "Profesiunea mea, cultura", deşi în mod evident nu poate fi vorba decât despre literatură. Nu este decât un abuz din partea scriitorilor şi o dovadă de incultură, să-şi imagineze că literatura este totul. Teoretic, literatura ar putea să cuprindă totul, dacă scriitorii ar cuprinde ei înşişi toate domeniile cunoaşterii. Nu fiecare în parte, pentru că ar fi imposibil, ci cu toţii, prin ansamblul lor. Cât timp însă prin literatură înţelegem doar partea superficială, mai mult sau mai puţin romantică, atunci distanţa de la literatură şi până la cultură este imensă.

Iată şi un exemplu cunoscut de incultură care, din nefericire, poate avea efecte concrete mai severe decât ne aşteptăm. De curând, un tânăr a intrat pe Internet cu intenţii necinstite. Mass-media, în special televiziunea, i-a făcut multă publicitate ca un exemplu de “inteligenţă” românească în acţiune. Ecourile relatărilor încă nu s-au stins de tot iar efectele mai îndepărtate sunt mai grave decât se crede, şi iată de ce. Internet-ul este un spaţiu (logic) stratificat într-un mod asemănător spaţiului fizic în care ne mişcăm cu toţii. Exista zone publice, asemenea străzilor, unde oricine este liber să circule, evident cu respectare unor norme de conduită. Există apoi spaţii private dar cu acces public, asemenea restaurantelor, sau magazinelor, unde accesul vizitatorilor este chiar dorit. Dar există şi spaţii private cu acces public, cum ar fi casa scărilor dintr-un bloc de locuinţe unde, teoretic, intri numai dacă ai treabă. Mai există şi spaţii private asemenea locuinţelor, unde nu intri decât daca eşti invitat, dar unde se poate intra şi prin efracţie atunci când locatarii nu sunt acasă şi, în sfârşit, mai există şi instituţii cu pază permanentă unde accesul este mai mult sau mai puţin strict controlat. Performanţa tânărului nostru este foarte departe de ceea ce, din ignoranţă îşi imaginează mulţi. Ea este mult mai asemănătoare cu cea a unor copii care, atunci când au crescut suficient pentru a ajunge la înălţimea cutiilor poştale din casa scării, le-au deschis şi au sustras scrisorile pentru colecţia lor de timbre, sau din simplă curiozitate. O cutie poştală nu este un seif. Ceea ce deranjează aici nu este însă isprava tânărului. El este doar un elev care a ales o cale distructiva de manifestare, ca efect al propriei lui incapacităţi de adaptare la exigentele şcolii. Oricare dintre foştii lui colegi din şcoala pe care tocmai o abandonase ar fi putut realiza acelaşi lucru dacă şi-ar fi propus. Nici vorbă despre vre-o inteligenţă deosebită. Ceea ce deranjează este nivelul de înţelegere mai mult decât precar al gazetarilor care nu ştiu să discernă între inteligenţă şi mitocănie pentru simplul motiv că propriul lor nivel de cultură generală este sub standardul european. Cu toţii pretind a fi intelectuali, unii chiar oameni de cultură. Se poate vorbi însă despre cultură în lipsa unor noţiuni comune de cultura generala? Aceasta mi se pare a fi o dilemă majoră. Cu câţiva ani în urma, a făcut vâlvă cazul “mâncătorilor de lebede” din Viena. Similitudinea dintre cele doua cazuri a fost semnalată într-o revistă de specialitate (Computerworld). Din nefericire însă nu toata lumea a înţeles asemănarea. Teoretic, aflătorii celor două întâmplări se separă în una dintre cele două categorii extreme posibile:

Operatorii Internet nu sunt îngrijoraţi de “performanţa” mâncătorului nostru de lebede electronice, care poate fi izolat cu uşurinţă, ci de modul anti-educativ în care a fost prezentat de către mass-media. El ar putea face prozeliţi şi atunci sunt necesare măsuri de protecţie care constau în limitarea accesului tuturor românilor la zonele considerate publice în prezent. Este extrem de simplu de realizat din punct de vedere tehnic şi nu costă nimic. Pentru noi însă costul ar fi enorm şi constă în creşterea distanţei “sociale”, şi aşa mari, dintre România şi ţările avansate.

Au apărut totuşi şi ceva localităţi, deşi mici şi rare. Prima, pe un vârf de munte, a fost anunţată de zeci de panouri publicitare luminoase, dar n-a fost decât un pâlc de case în jurul unei benzinării. Acum localităţile sunt în văi. După ce urcăm pante foarte mari şi lungi, în vale se vede o localitate. Şoseaua, deşi foarte bună, este îngustă. Mai devreme am avut senzaţia că şoferul a greşit drumul şi parcurgem pentru a doua oară acelaşi traseu. Altă dată - se vede că sunt obosit - am confundat reflexia luminilor în geamul autobuzului cu lumini reale şi am apreciat o mică localitate la dimensiuni duble.

Este interesant că s-a scris şi vorbit mult despre cucerirea continentului american de către englezi - filmele western sunt în exclusivitate englezeşti - dar nu există aproape nimic remarcabil despre cuceririle spaniole, sau chiar franceze, deşi francezii sunt cunoscuţi ca cei mai prolifici în materie de vorbe. Este o întrebare asupra căreia ar merita cugetat mai mult. Mai există şi întrebarea de ce Statele Unite şi Canada au avut o evoluţie atât de diferită faţă de America Latină, dar aici explicaţia este mai uşor de găsit: spaniolii au fost şi au rămas pentru mult timp supuşi ai regelui Spaniei, în timp ce din Anglia majoritatea emigranţilor au venit ca oameni independenţi. La francezi însă mă surprinde muţenia lor, pentru că ei au ştiut întotdeauna să-şi prezinte favorabil isprăvile, chiar atunci când erau reprobabile. Intre Napoleon şi Hitler, spre exemplu, nu există o deosebire prea mare dar, în timp ce unul este ridicat în slăvi, celălalt este pus la zidul infamiei. Tolstoi nu se revolta inutil la încercările francezilor de a-l proslăvi pe Napoleon. Iar pentru a dovedi că distanţa dintre sublim şi ridicol este chiar mai mică decât un pas, Chateaubriand, în notele de călătorie din Italia, se întreba cu mirare şi ironie la ce le foloseau romanilor atâtea viaducte şi băi publice. (Ei, francezii, foloseau parfumul mai mult decât baia.) Mă surprinde discreţia lor cu privire la cotropirea Americii.

De data aceasta localitatea din faţa noastră este una destul de mare şi bine luminată. Luminile mai multor clădiri înalte se reflectă în apele unui lac. Nici vorbă de deşert, şi totuşi se vede că ne apropiem de ţintă. Majoritatea clădirilor sunt nu frumoase, ci foarte frumoase şi splendid luminate. Hilton, Riverside, Flamingo, sunt hoteluri şi cazinouri enorme. Săli de joc imense, reclame cât un bloc, palmieri. Judecând după cazinouri, se pare că am intrat în statul Nevada. Las Vegas nu poate fi departe.

Până la urmă am aţipit. Nu ştiu cât am dormit, dar m-am trezit într-o zonă foarte luminată. Un hotel foarte mare, luminat de jos şi până sus; alături de el, pe un panou de peste 20 de metri înălţime, sute, poate mii de becuri compun şi recompun o reclamă luminoasă dinamică. Las Vegas? Nu, cel puţin nu centrul! Autobuzul se învârte în jurul hotelului, lângă care până la urmă opreşte. Şoferul ne spune însă să nu coborâm. Coboară doar el, lasă nişte documente şi revine. Ne continuăm drumul. După puţin timp, opreşte lângă ceva ce pare a fi o staţie de autobuz. De data aceasta coboară un grup de călători, probabil lucrători; cineva trebuie să muncească aici pentru ca turiştii să se plimbe. Încă nu suntem în oraşul propriu zis. Apar şi alte hoteluri, unele mai mari, altele mai mici, dar spaţiile dintre ele sunt atât de mari, încât par a fi construite în câmp, ceea ce mă nedumereşte foarte tare.

În sfârşit, am ajuns. Nu mai e nici un dubiu, acesta este Las Vegas-ul. Ştiam şi eu, ca tot românul, că aici totul trebuie să fie "shocking", mai ales reclamele luminoase. Am avut surpriza să constat că ele există într-adevăr, dar nu sunt atât de stridente pe cât mi le imaginam. Nu ştiu dacă ceea ce se vede este rezultatul unei proiectări anticipate, sau este efectul întâmplător al aglomeraţiei. Mă gândesc că în natură se întâmplă ceva asemănător: nimeni n-a proiectat-o şi totuşi este frumoasă, tocmai din cauza infinitei ei variaţii. Aici luminile nu sunt foarte puternice, dar sunt divers colorate şi formidabil de multe, pe întreaga suprafaţă a pereţilor şi nu numai. Reclame mai sunt şi între clădiri şi peste ele. Efectul general nu este strident ci, dimpotrivă, este armonios. Totul pare să fie de bun gust deşi, sunt convins, nimeni nu s-au gândit aici la aşa ceva. Suntem doar în oraşul banilor, nu al artei. Cu toate acestea, Las Vegas-ul este frumos.

Apropo de bani, trebuie să găsesc un hotel pe măsura portofelului meu, dacă se poate destul de aproape de centru. Altfel, ceea ce aşi economisi la hotel aşi cheltui pentru transport, plus riscurile corespunzătoare. Las Vegas are nu numai renume de oraş al banilor, dar şi pe cel de oraş al delicvenţilor de tot felul. Din păcate, aici nu am nici un prieten de găzduirea căruia să pot beneficia. Din acelaşi motiv, şederea mea va fi scurtă, doar cât să-l vizitez şi să testez piaţa obiectelor de artă.

In privinţa hotelului am avut noroc. Şoferul taxiului la care am apelat a fost un tip cinstit şi m-a dus la un hotel ieftin şi aproape, nu numai de staţia autobuzului din care tocmai am coborât, dar şi în imediata vecinătate a centrului oraşului. Sunt cât se poate de mulţumit, deşi camera nu arată prea bine. Aşternuturile sunt însă curate, are apă caldă, deci tot ce-mi trebuie pentru moment. Mâine va fi o altă zi, vorba lui Scarlet; mi-a rămas în minte, chiar dacă nu mai sunt în Atlanta.

USA98