Parcă pentru a contrazice afirmaţia mea de ieri, şoferul de taxi care vine să mă ia de la hotel este deosebit de drăguţ, amabil, politicos şi isteţ. Este un asiatic de treizeci şi cinci de ani. Mi-a urcat imediat valizele, nici nu m-a lăsat să mă ating de ele. Este foarte dichisit, atât el cât şi maşina, care am aflat că este personală. Câştigă, după declaraţia sa, 3000 de dolari pe lună, ceea ce este mult pentru un şofer de taxi. Mi-a spus că a venit din Laos, adus de tatăl lui, venit mai demult, pe când el avea 15 ani. Mama lui, după ce a încercat de mai multe ori, n-a vrut să rămână în State din cauza limbii şi a faptului că nu ştia să conducă. Tot el mi-a arătat locul unde a fost asasinat Kennedy în Noiembrie 1963 şi monumentul ridicat ulterior. Pentru că este aproape de staţia de Greyhound şi am suficient timp până la plecarea autobuzului, plec chiar acum să-l vizitez, după ce bineînţeles am cumpărat biletul şi am depus bagajele.

Sunt, de fapt, două monumente. Unul mare şi urât este situat destul de departe de locul exact al asasinatului. Nu am idee de ce l-au făcut acolo; este complect fără rost, doar ca să acopere un teren viran. Al doilea monument, în schimb, este în imediata vecinătate a locului şi este adecvat scopului.

Am primit prin Internet câteva similarităţi amuzante între Kennedy şi Lincoln. Iată-le:

Abraham Lincoln a fost ales preşedinte în 1860

Lyndon Jonson, care l-a succedat pe Lincoln, s-a născut în 1908.

John Wilkes Booth, asasinul lui Lincoln, s-a născut în 1839.

Lee Harvey Oswald, asasinul lui Kennedy, s-a născut în 1939.

Booth a fugit dintr-un teatru şi a fost prins într-un depozit.

Cu o săptămâna înainte de asasinat, Lincoln fusese la Monroe, Maryland.

Cu o săptămâna înainte de asasinat, Kennedy fusese la Marilyn Monroe.

Dincolo de glumă, Kennedy rămâne o figură tragică în istoria Statelor Unite, cu un rol aproape la fel de important ca al lui Lincoln. Se vorbeşte azi destul de puţin, dar eu cred că istoria va înregistra corespunzător importanţa deciziei lui Kennedy, care i-a provocat şi moartea. Se vorbeşte puţin astăzi, pentru că Sudul păstrează încă sentimente segregaţioniste. Le-am remarcat în Georgia, fieful lui Martin Luther King, în distanţa aristocratică cu care albii îi tratează pe negri. Este vizibil în Dallas, unde lipsa eleganţei aristocratice nu-i împiedică să-i ţină la distanţă. Deşi foarte mulţi, negrii sunt acceptaţi numai pentru muncile inferioare. Efectul este cel aşteptat: negrii la rândul lor devin refractari.

În legătură cu decizia lui Kennedy, despre care spuneam că i-a provocat moartea, îmi amintesc un studiu pe care l-am citit pe la sfârşitul anilor 60, publicat într-o revistă franceză. Pe atunci eram preocupat să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de limbă franceză şi căutam să-mi procur orice fel de publicaţii franţuzeşti, ceea ce nu era deloc uşor. Aşa se face că am citit studiul cu pricina cu multă atenţie. Obiectul studiului era tocmai analiza soluţiilor teoretic posibile ale politicii americane pe termen lung faţă de problema negrilor. Dintre cele trei soluţii, că aşa e frumos să existe întotdeauna trei soluţii, a fost preferată cea de mijloc, adică asimilarea negrilor de către albi, la fel cum se întâmplase fără nici o decizie în America Latină. Era de fapt singura soluţie rezonabilă, pentru că celelalte două erau alternative extreme inadmisibile. Opţiunea ni se pare normală azi, dar atunci nu era tot atât de firească şi mai ales dorită de către sudişti. Decizia o luase Kennedy, şi a însoţit-o de câteva legi concrete. Urmarea se ştie. Într-un fel, Kennedy a îndepărtat ultimele rămăşiţe ale cauzelor care declanşaseră, printre altele, războiul de secesiune.

Sunt multe autobuze ce pleacă în direcţia New York, pe diferite rute. Din acest motiv, bagajele şi călătorii nu circulă obligatoriu cu acelaşi autobuz. Ar fi aproape o coincidenţă să se întâmple aşa. Se pare că mie nu mi s-a întâmplat fiindcă sunt foarte puţine bagaje în autobuzul în care mă aflu. În schimb, alte autobuze, tot în direcţia New York, au portbagajele pline.

Am plecat. Timpul este înnourat. Deşertul este acum departe. Încă înainte de Dallas, umezeala crescuse şi apăruseră ogoarele cultivate. Texasul este, cel puţin în această parte a lui, o regiune agricolă şi mai ales zootehnică puternică. Imaginile ce se succed de-a lungul şoselei sunt convingătoare. Din păcate pentru ei, gospodăriile nu sunt la fel de îngrijite ca cele din Georgia, spre exemplu, sau ca cele din nord. Unele sunt dar, printre ele, altele etalează un spirit gospodăresc mai puţin riguros. Există chiar şi maşini vechi, dovadă că prosperitatea nu este o caracteristică generală.

Spaţiul din imediata vecinătate a autostrăzii este însă perfect întreţinut. De-a lungul ei, alte două şosele asfaltate servesc transportului local. Posibilităţile de traversare a autostrăzii sunt la distanţe cam tot atât de mari ca şi punctele de trecere a frontierei dintre două state europene vecine, iar între aceste intersecţii nu există absolut nici o şansă pentru încercări hazardante de traversare. Distanţa socială dintre doi vecinii separaţi de autostradă poate fi atât de mare, încât să-i transforme în doi străini. Frontiera dintre două ţări poate fi trecută mai uşor decât această autostradă.

Se apropie Hallowe’en şi peste tot apar mici expoziţii cu vânzare pentru articole specifice. Nu mai vorbesc de magazine, care sunt pline. Cele cu profil gospodăresc au raioane largi cu articole pentru Hallowe’en, de la dovleci din plastic şi până la cele mai aiurite trăsnăi care nu-şi găsesc loc în altă parte. Thanksgiving este o sărbătoare despre care se scrie mult, dar este doar un snobism. Mult mai mult sunt preocupaţi de Hallowe’en care, deşi aproape nimeni nu ştie ce însemnă, le prilejuieşte tot felul de distracţii copilăreşti, mult mai apropiate de spiritul lor de copii mari.

In prezent, în Statele Unite există două categorii de imigranţi cu influenţă majoră: pe de o parte, sunt intelectualii ce vin din Europa şi, pe de altă parte, sunt muncitorii necalificaţi, din America Latină. Sunt şi muncitori necalificaţi proveniţi din Europa, intelectuali din America Latină şi, mai ales, asiaticii ce vin în număr tot mai mare, dar toţi aceştia îşi propun să se integreze, astfel că rolul lor este mai mic. Efectul este acela că Europa continuă să fie furnizorul de civilizaţie, chiar dacă asta le displace unora dintre americani.

Iată şi un exemplu de psihic latino-american: o tipă îşi trage pe picior nişte şosete de bumbac, albe, peste ciorapii subţiri de dedesubt. Am spus că îşi "trage" şosetele pentru că, în loc să le ruleze mai întâi în mână şi apoi să le deruleze pe picior începând cu vârful şosetei, ea a prins şoseta de bordură şi a încercat s-o tragă pe picior printr-o singură mişcare. Bineînţeles că n-a reuşit şi au urmat mai multe operaţii de ajustare, care au enervat-o. Am crezut că nu va repeta eroarea, dar a făcut-o imediat la a doua şosetă, astfel încât, la terminare, a răsuflat uşurată de parcă ar fi efectuat cine ştie ce operaţie dificilă. Gestul ei a fost unu fără importanţă, dar cu atât mai relevant pentru psihicul ei. Nu este vorba de o puştoaică sau vreo persoană care a văzut şosete pentru prima oară în viaţa ei. Dimpotrivă, este o doamnă prezentabilă, bine îmbrăcată, de 35-40 de ani. Este însă latino-americană din cap până în picioare, pe dinafară şi, după cum s-a văzut, şi pe dinăuntru. Pe de o parte, îi lipseşte voinţa şi răbdarea necesare pentru organizarea unei activităţi oricât de insignifiante iar, pe de altă parte, elanul prea mare şi prea multa încredere în forţele proprii, o face să creadă într-o reuşita facilă.

Distanţa dintre cele două sensuri de circulaţie ale autostrăzii este foarte mare, mult prea mare pentru a fi justificată de necesităţi rutiere, accidente, etc. Cauza cred că este perspectiva ca, în viitor, şoseaua să poată fi lărgită către interior, deci fără să afecteze proprietăţile limitrofe.

Şoferul autobuzului poartă un ghiul mare pe degetul mic şi negru, pe care îl ţine "elegant" în exteriorul volanului, în timp ce toate celelalte sunt în interior. Are o mustaţă care îmi aminteşte de fostul meu director dinainte de 1989, cu care chiar seamănă puţin, mai ales la piele. Ghiulul negrului de aici e mai mare.

Norul cel rău nu s-a lăsat, iar acum plouă în toată legea. Mergem de câteva ore bune prin păduri. În rarele luminişuri, aproape cu regularitate, pasc vite. Ploaia a stat, se pare că cerul se va limpezi, dar este deja prea târziu pentru a mai vedea soarele pe ziua de azi. Probabil că, până să se risipească complect norii, el va fi apus.

Una dintre caracteristicile latino-americanilor este apetitul verbal. Vorbesc, în special femeile, ceva de speriat. Mult, repede şi cu poftă.

Little Rock. S-a lăsat seara. În apropierea mea s-a aşezat o negresă bătrână, surdo-mută. Mă gândeam că, cel puţin din partea ei, am liniştea asigurată. Aşi, sforăie!

La Memphis (Tennessee) drumul meu de întoarcere se întretaie cu cel de la ducere. Traseul călătoriei prin Statele Unite a descris un 8. New York, Miami, Atlanta, Memphis, Tulsa (Oklahoma), Albuquerque, Santa Fe, Las Vegas, Los Angeles, Phonix, El Paso, Dallas, Memphis, Cleveland, New York. Un opt cam lungueţ, dar un opt. Opt este simbolul perfecţiunii. N-aşi putea spune că excursia mea a fost perfectă, doar că s-a încheiat cu bine, adică fără probleme majore. Opt-ul a fost însă cam şifonat.

Nashville este oraşul muzicii. Este frumos. Are şi o mică biserică în stil Gotic timpuriu, adică stilul pe care Europa tocmai îl uitase înainte de descoperirea Americii.

Pe un traseu atât de lung ca cel pe care l-am parcurs eu, întâlneşti oameni ce vorbesc în tot felul de dialecte, unii mai uşor de înţeles, alţii mai greu. Limba literară este însă aceeaşi şi orice american o cunoaşte, fie şi de la televizor. Unii însă nu pot să vorbească decât în dialect. Bineînţeles că aceştia nu sunt decât cei mai ignoranţi dintre ei. Multă vreme n-am înţeles, dar până la urmă am priceput până ce şi eu că ei nu pot altfel. Acesta este nivelul lor intelectual. Iată de ce, atunci când le cer să vorbească mai pe înţelesul meu, le creşte adrenalina. Îşi cunosc slăbiciunile şi conştientizarea lor îi supără.

Americanii sunt ţărani. O afirmaţie atât de şocantă are nevoie să fie explicată. Dar mai întâi trebuie să precizez că am în vedere calităţile ţăranilor şi defectele lor. Mă gândesc la gospodarii satelor, cei car prin truda lor, nu numai că dau valoare pământului, dar care, printre foarte multe alte lucruri, obişnuiesc să măture în faţa casei pentru că ea, casa, este cartea lui de vizită, este mândria lui. Vreau să spun prin această aserţiune că mentalitatea americanului comun adică a celui ce trăieşte undeva pe vastele întinderi de la est la vest, este mai apropiată de mentalitatea ţăranului decât de cea a orăşeanului. Orice discuţie serioasă începe cu definirea termenilor deci, pentru început, trebuie să spun ce înţeleg prin mentalitatea ţăranului. De asemenea insist asupra faptului că, pentru această discuţie, am în vedere caracteristicile pozitive ale ţăranului, adică respectul faţă de vecini, spiritul gospodăresc, seriozitatea în muncă etc., şi nu pe cele negative. Este de presupus că nu ocupaţia de agricultor este hotărâtoare, ci apartenenţa la mediu rural. Pentru aceasta ar trebui însă să dispunem de criterii mai clare de departajare între rural şi urban. Pentru că folosesc aparatură domestică sofisticată, noi suntem tentaţi să considerăm că toţi americanii sunt orăşeni, dar acest criteriu este evident fals. Aparatura este o chestiune de tehnologie şi faptul că tehnologia americană este mai dezvoltată decât cea românească nu schimbă datele problemei. Un criteriul uzual este practicarea agriculturii, dar el nu mai este actual. Eroarea provine din asocierea cuvântului ţăran cu apartenenţa lui la mediul rural fiindcă acolo se practică agricultura. De altfel, cuvântul ţăran are această etimologie. Astăzi însă, există locuitori ai oraşelor care practică agricultura. Ce sunt aceştia? Orăşeni, sau ţărani? Pe de altă parte, în trecut, la ţară, în afară de agricultori, a existat, spre exemplu, potcovarul satului. Era doar potcovar. Nu cultiva pământul, deci nu era agricultor, dar pentru asta nu era mai puţin ţăran. Toţi agricultorii veneau la el pentru cunoştinţele şi îndemânarea lui în ale potcovitului. La fel, la cârciumă, veneau şi agricultorii şi potcovarul, iar cu toţii mergeau la magazin, la biserică şi aşa mai departe. Cu toţii erau ţărani şi nu orăşeni. Între timp, sfera serviciilor s-a dezvoltat foarte mult. Astăzi, pe lângă un fermier există sute de potcovari, cârciumari, negustori, etc., toţi modernizaţi. Ei se numesc mecanici auto, furnizori de produse electronice, etc. Au apărut chiar şi sucursale ale băncilor, pentru că şi agricultorii au cont la bancă, ba unii chiar şi acces la Internet. Sunt pentru asta ei mai puţin ţărani? Nicidecum. Este doar o evoluţie tehnologică. Au devenit ei cumva orăşeni? Când? În concluzie, practicarea agriculturii nu este un criteriu satisfăcător.

Ce alte criterii există, pentru că totuşi există unele, şi ele sunt importante, nu pentru evidenţe statistice, ci pentru că medii diferite formează mentalităţi diferite? Atunci când am spus că americanii sunt ţărani, m-am referit la mentalitatea lor şi mediul în care ea s-a format.

In concepţia modernă, oraş este locul unde se concentrează puterea politică, administrativă, financiară, comercială, culturală, artistică, chiar dacă cultura şi arta nu sunt chiar atât de puternice ca celelalte. Gândind astfel, oraşele americane sunt extrem de puţine şi mai ales rare, dacă le raportăm la dimensiunea teritoriului. În concluzie, în marea lor majoritate, americanii sunt ţărani. Quod erat demonstrandum!

La prima vedere, adică cea din staţia de Greyhound, Cincinatti pare la ora 8 dimineaţa un oraş vechi şi mic, cu ceva industrie din secolul trecut. Vechi este, în măsura în care se poate vorbi despre vechime în Statele Unite. Mic însă nu este, iar aspectul de secol 19 este caracteristic chiar numai la prima vedere. Pe măsură ce ne îndreptăm către ceea ce credeam că este ieşirea din oraş, sau cel puţin periferia lui, oraşul nu numai că nu se termină, dar se continuă parcă la infinit cu alte şi alte suburbii, apar mereu fabrici tot mai moderne, iar printre copaci se zăresc reşedinţe elegante, terenuri de golf, magazine, etc. Impresia finală rămâne cea de oraş întins şi frumos. Impresia a durat 35 de minute de mers pe autostradă, ceea ce poate da o idee despre dimensiunea oraşului care, ca număr de locuitori, este asemănător cu Braşovul.

Pe marginea şoselei, mici pini de formă cilindrică de un verde intens, contrastează cu pădurea de foioase deja îngălbenită. Proporţia dintre terenurile arabile şi pădure este clar în favoarea pădurii. Aşi putea spune că pădurea ce a început ieri înainte de Little Rock continuă încă, iar terenurile arabile sunt doar luminişuri mai mici sau mai mari în interiorul aceleaşi păduri. Ştiu de data trecută că pădurea va continua până aproape de ocean. Interesant de remarcat că zona cea mai populată din Statele Unite este şi cea mai împădurită. De altfel, n-am văzut în atâtea zile de mers nici o exploatare forestieră, veche sau nouă. Există destui proşti care să-şi taie pădurile şi pentru ei.

Da, hotărât lucru, nordul este mult diferit faţă de sud. Nu numai vegetaţia este mai abundentă, dar gospodăriile oamenilor, fermele, toate amenajările sunt mult mai dichisite. Aici cu greu poţi găsi ceva în dezordine; totul este la locul lui, pus la punct. Ceea ce te impresionează ţine de frumos, ordine, curăţenie, inventivitate, prosperitate, pe scurt de existenţa unor oameni gospodari.

De pe ogoare recolta este aproape complect strânsă. Doar ici colo lanurile de porumb sunt încă în picioare. Este atât de multă ordine în tot ceea ce fac aceşti oameni, încât ordinea însăşi devine frumoasă, are valenţe estetice. Aproape că nu ştiu ce trebuie să admir mai mult: coloritul infinit de nuanţat al pădurii mângâiate de razele patinate ale unui soare obosit de Octombrie, sau disciplina cu care oamenii au transformat cele mai banale activităţi gospodăreşti în imagini plăcute ochiului, măcar pentru satisfacţia ce ţi-o produce sentimentul lucrului bine făcut. Înclin să cred că a doua este mai puternică, deşi m-aşi fi aşteptat ca pictorul din mine să afirme contrariul. Raţiunea este totuşi mai puternică. Între indisciplina latino-americanilor şi disciplina prusacă, eu rămân un admirator al raţionalismului şi echilibrului grec, pentru că frumuseţea la greci era tot un fel de ordine, dar o ordine în raţiune, o ordine permanent gândită şi re-gândită, pentru că tot ei, grecii, descoperiseră că ordinea şi măsura există în natură. Rămâne doar ca noi să le descoperim.

Cleveland, ora 3 PM. Am apărut, în sfârşit, una dintre valizele mele, ce a circulat până aici cu alte autobuze. Sper s-o recuperez şi pe a doua.

O portoricană drăguţă, destul de voinică şi foarte energică, poartă cu ea un copil de un an şi este vizibil însărcinată cu un al doilea, despre care spune că îl face pentru sora ei mai mare, sterilă. Raţionamentul este simplu: decât să adopte un copil necunoscut, mai bine comandă unul de acelaşi sânge, din sursă sigură. Tăria legături familiale şi spiritul de sacrificiu sunt în acest caz cu totul remarcabile.

Vecinul meu de scaun este acum un chinez ce zice că studiază la New York ceva, nu mai ştie ce, pentru că a venit să studieze ceva dar, între timp, s-a răzgândit şi acum ar vrea să studieze altceva, însă încă nu s-a hotărât ce anume. Mai mult decât foarte ciudat. Zice că nu e trimis de statul chinez; a venit pe cont propriu. Drăguţ cont… Altfel, tipul e deştept şi conversaţia cu el este atrăgătoare şi interesantă. Am aflat de la chinez că pronunţia corectă pentru Daewo este daiuu. Limba chineză oficială este mandarina, vorbită în nord. În Hong Kong se vorbeşte dialectul sudic.

New York, ora 1.30. Am ajuns şi, odată cu mine, au sosit şi valizele. Una dintre ele are lacătul lipsă, iar fermoarul este în altă poziţie decât l-am pus eu, semn clar că a fost violată. La cealaltă, lacătele sunt la locul lor, dar interiorul unui buzunar fără lacăt a fost tăiat, ceea ce i-a permis violatorului să introducă mâna în interior. La prima vedere, nu constat lipsuri majore. Se pare că i-a dezamăgit conţinutul. Nu ştiu ce căutau, dar pe mine m-au dezamăgit ei.

În timpul nopţii, în staţia de Greyhound atmosfera este penibilă din cauza mai multor indivizi fără adăpost ce ocupă toate scaunele dintr-un mic bistrou unde eu aşi fi vrut să mănânc ceva. Câţiva negri, inclusiv barmanul, ascultă un disc cu muzică interpretată de Bob Marlay. Ascultă este puţin spus. Sunt în extaz. Simt muzica cu toată fiinţa lor. Cred că termenul potrivit este transa. Intră în transă. Ce-i drept, muzica e bună şi îmi place şi mie.

Ore 5 şi 48 de minute dimineaţa, 53 grade Fahrenheit (11 grade Celsius). După ce am pierdut ceva timp prin staţia de Greyhound, am plecat la plimbare, pentru început, pe 8th Street. Mare, dar amuzantă greşeală! Aici începe Cartierul de Vest. Nu credeam că este atât de aproape dar, în New York, multe lucruri foarte diferite între ele, unele chiar opuse, sunt apropiate geografic, uneori chiar vecine. Astfel, de pe unele dintre cele mai importante şi elegante străzi ca Madison, sau Lexington Avenue, sau chiar renumitul Broadway, dacă nu te opreşti la timp, intri direct în Harlem, cunoscut ca un cartier al negrilor. Realizez că mă aflu în Westside numai când remarc fauna umană caracteristică şi mulţimea localurilor de noapte ce oferă servicii specifice. La început sunt surprins să văd prostituate la agăţat în zori de zi; abea mai târziu îmi dau seama că azi e duminică, deci pentru ele noaptea de sâmbătă încă nu s-a terminat. Greşisem deci când am gândit că nu e nimic de făcut la această oră. Uite că e, chiar dacă nu tocmai ce trebuie. Oricum, prostituatele nu mă deranjează. Chiar adineaori o "artistă", destul de decentă, aproape drăguţă, după ce mi-a zâmbit profesional, a schiţat un gest, parcă de scuză, sugerând că, deh, ce să facă şi ea, asta e! Peştii însă şi în general fauna masculină "ajutătoare" îmi inspiră de-a dreptul teamă. Mai suflă şi un vânt rece, eu sunt după o noapte nedormită la sfârşitul unui drum lung, astfel că entuziasmul mi s-a risipit repede. Am cotit iute şi, după scurt timp am intrat pe Broadway. Am găsit un magazin alimentar cu program non-stop, unde se poate mânca un sandwich şi bea o cafea. Aici mă aflu acum şi trag de timp cât pot, până se mai încălzeşte afară şi strada se va anima. Acum nu e deloc atrăgătoare.

O parcare de vizavi are tariful afişat: 5 dolari pe oră, deci comparabil cu salariul pe oră minim legal. Cum în Manhattan nu există maşini parcate pe străzi, rezultă că salariul minim este insuficient pentru parcarea maşinii. Noroc cu metroul!

Am stat aproape o jumătate de oră, după care am plecat mai hotărât către Parcul Central. Am ajuns tocmai când soarele e aproape gata să se ridice. Din păcate e puţină pâclă, poate şi din cauza umezelii parcului. E rece, dar nu mai bate vântul. Cred că va fi o zi frumoasă. Toate băncile din jurul parcului au servit drept paturi pentru "boschetari". Acum îşi strâng "aşternuturile". Majoritatea sunt albi. Se pare că albii, atunci când decad, ajung mai jos decât negrii. În parc, e încă imprudent să intru. În locul unde, în timpul zilei, aşteaptă trăsurile pentru amatorii de astfel de plimbări, nu e decât mirosul specific de cal, bălegar, hamuri, etc., deşi data trecută, în prezenţa trăsurilor, nu remarcasem acest miros. Acum e încă prea devreme. Deşi curăţenia este păstrată permanent aici, caii nu lasă nici un fel de urmă, dar mirosul persistă. Curios! Câţiva metri mai departe, mai mulţi artişti abea au sosit şi îşi instalează grăbiţi, aproape cu înfrigurare, un soi de corturi improvizate din cele mai diverse şi ingenioase materiale, corturi în care îşi expun producţia lor artistică: tablouri, mici sculpturi, ceramică, orice. Unele lucrări sunt kitch, dar cele mai multe sunt foarte bune. Sincer să fiu, îmi pare rău pentru ei. Profesiunea de artist fără un nume format este grea într-un oraş mare.

Între timp soarele şi-a făcut apariţia din plin, cerşetorii au plecat, deci pot să intru chiar şi în parc. Incepe o duminică dimineaţa obişnuită. Pe lacurile din parc plutesc câteva raţe, gâşte sau ceva asemănător. Pe mal, veveriţele au dimensiuni neobişnuit de mari. Una dintre ele este gri.

Câteva ore mai târziu, am revenit pe 8th Street. Peisajul este aproape de ne-recunoscut. Nu numai că fauna umană este radical schimbată, dar chiar şi localurile sunt modificate. În lipsa reclamelor luminoase strada pare aproape normală. Realizez acum că o parte din décor era realizat din afişe mobile care au dispărut. Văd două asemenea panouri trase discret într-un gang. Abea dacă se mai ghiceşte ocupaţia nocturnă a unora dintre clădiri. Hoteluri îmbietoare în timpul nopţii, nu sunt acum decât simple intrări. Altele clădiri, în schimb, de pe trotuarul de vizavi, cărora nu le acordasem nici o atenţie, sunt hoteluri normale. În faţa lor, mai multe autocare îşi aşteaptă pasagerii. Unii dintre ei tocmai coboară din hotel. Par să fie europeni. Presupun că cei mai mulţi nici nu ştiu ce se întâmplă aici în timpul nopţii.

În New York ştiu două hoteluri acceptabile, ieftine şi în centru, unde am stat de data trecută, dar mă gândesc să încerc şi o altă variantă, şi anume să merg la un hotel aproape de aeroport. Oricum, mâine dimineaţa nu am timp pentru vizitat oraşul, iar transportul până la aeroport poate fi o problemă. Data trecută am avut emoţii pentru că, datorită orei aglomerate, nu găseam un taxi liber. Se apropia ora plecării şi eu încă aşteptam. Există posibilitatea deplasării cu autobuzul. Costă 10 dolari, faţă de 35 cu taxiul, la care se adaugă costul taxiului de la hotel la staţia Greyhound, de unde pleacă autobuzul. Nu ştiu dacă pentru valize se percepe vre-o taxă suplimentară. Varianta cu hotelul apropiat aeroportului mă tentează mai mult. Merită încercat.

In staţia de taxiuri există un dispecer, cu care am încercat să mă sfătuiesc. Tipul era amabil, dar nu era informat. În schimb, am generat fără să vreau o ceartă între el şi şoferul taxiului care venea la rând. Acesta din urmă, un negru, nu accepta ca dispecerul să discute cu clientul destinaţia şi traseul. Pretenţia şoferului era absurdă, cu atât mai mult cu cât dispecerul înscrie pe fişa lui destinaţia, deci el trebuie să ştie încotro va pleca maşina. Pe drum m-am lămurit. Aversiunea negrului era de principiu şi se manifesta nu faţă de problema în sine, cât faţă de persoana dispecerului, un recent imigrant alb, ceea ce explică lipsa lui de informaţii. Remarcasem de nenumărate ori că americanii de condiţie joasă, mai ales negriii, nu-I agreează pe imigranţi pentru că aceştia le răpesc locurile de muncă, ceea ce este destul de adevărat. Deoarece dialectul în care dispecerul vorbea o engleză extrem de relativă nu-mi era clar, l-am întrebat pe şofer care e limba maternă a dispecerului. Răspunsul a venit mai mult decât neaşteptat: "ce limbă, ăla nu ştie nici o limbă; e din Grecia". Deci limba greacă nu există. La început m-am amuzat, dar mai apoi m-am cutremurat.

După mai multe căutări prin zona aeroportului, am găsit un hotel acceptabil portmoneului meu. Căutarea însă m-a costat pentru că taximetristul nu cunoştea nici el prea bine zona. Hotelul aparţine unui indian din India care are mai multe proprietăţi în New York, motiv pentru care pe aici n-a mai venit demult, ceea ce se vede în starea hotelului. Camerele sunt însă curate. Personalul este bineînţeles de origine indiană. Pronunţia unuia dintre recepţioneri este amuzantă. Conci înseamnă country, titi înseamnă thirty, şi pot să continui. Mâncarea am comandat-o de la un restaurant chinezesc din vecinătate. Adusă în cameră, împreună cu o sticlă de cola, costă 4 dolari şi 85 de cenţi. Cum un dolar este transportul, iar o cola costă 75 de cenţi, rezultă că mâncarea a costat 3,10 dolari, adică foarte ieftin. Într-un restaurant modest, bacşişul este între 1 şi 2 dolari. Iar mâncarea este atât de multă, încât ajunge pentru patru persoane flămânde. Mâncarea chinezească are foarte multe ingrediente dar nu este picantă, aşi zici chiar că este în zona gustului mediu european. Cea indiană este cumplit de picantă. Pe undeva la mijloc este cea mexicană, din care nu lipseşte fasolea boabe, într-o diversitate foarte mare de sortimente. Diversitatea cartofilor, care pot fi imenşi, este specialitatea americanilor. Cartofii româneşti cu defectele binecunoscute n-au fost încă inventaţi aici, dar asta presupun că bănuiţi.

Aerodromul este foarte aglomerat. Plecăm cu o oră întârziere, dar s-a nimerit bine pentru că soarele tocmai a apus iar imaginea este fantastică. Orizontul este încă roşu, dar jos e deja întuneric aşa că se văd luminile oraşului. Sunt milioane. Este un spectacol de lumini deosebit de frumos. Regret că nu am un film cu sensibilitate mare, Este de notat: ora de imediat de după apus, loc la fereastră pe partea stângă a avionului, film 400 DIN.

Primele cuvinte adevărate în limba română le auzisem pe aeroport. Mi se mai întâmplase să cred că aud cuvinte româneşti la ideea că mă îndrept spre casă, dar ele erau româneşti numai în închipuirea mea. În realitate au fost în engleză, spaniolă şi chiar chineză (nu glumesc). Acum, în avion, aud chiar şi expresii riguros autohtone cum ar fi anunţul stewardesei că vom servi masa. Sper să facă totuşi ele acest lucru.

In România se folosesc din ce în ce mai mult, în special de către tineri, expresii englezeşti, auzite din filme. Majoritatea sunt culese din argou sau din limbajul copiilor. În Statele Unite, am posibilitatea să realizez mai exact nu numai valoarea lor semantică, ci şi încărcătura lor psihologică. Concluzia este că prea puţine dintre ele intră în vocabularul unui american cât de cât educat.

Cu toţii am învăţat la şcoală că structura clasică a oricărei propoziţii este subiect, predicat, după care pot urma atribute, complemente directe, indirecte şi de alt feluri. Această structură este perfect valabilă în limba engleză dar este mai puţin adevărată în limbile latine. Englezii spun: "I love you". Mai întâi subiectul. Pentru că ei sunt oameni de acţiune, urmează predicatul. Asupra cui se resfrânge acţiunea subiectului, ca şi alte detalii, se precizează, dacă e cazul, mai târziu. Pentru un latin, o exprimare de genul "eu iubesc la tine" ar suna cel puţin ciudat, dacă nu cumva ne-ar îndrepta gândul în direcţii greşite. Noi spunem: "Eu te iubesc". Latinul indică mai întâi relaţia: eu şi tu. Care este natura acestei relaţii, de iubire, de ură, etc., se precizează ulterior. E clar că structura este diferită. Afirmaţia iniţială se dovedeşte deci inexactă. Structura este diferită nu numai din punct de vedere gramatical, ci şi psihologic. Modul de gândire este diferit, psihologia este diferită. Noi gândim afectiv, ei gândesc raţional. Credeţi? Do not! N-a fost decât o glumă. Avionul merge mai departe. Până acasă mai e!

Se ştie că vorbirea caracterizează gândirea fiecăruia. Oamenii învaţă să gândească şi să vorbească în acelaşi timp. Nu e descoperirea mea. O susţin savanţi importanţi din toată lumea, iar eseistul român Henri Wald îi dedică cele mai frumoase şi convingătoare pagini ale sale. La englezi, comportamentul social este de natură raţională, în timp ce acţiunile imediate, instinctuale, sunt individuale. Pentru latini, relaţia afectiva, socială este mai importantă. Când spunem "eu te …", înseamnă că între noi doi există o relaţie. Asta contează! Ea este de iubire, de ură, sau de altceva.

Nu întâmplător englezii au inventat majoritatea jocurilor de echipă: fotbal, rugby, etc. Ei pot forma uşor colective în care acţionează conform unor reguli artificial create, fără să se implice afectiv. Noi nu numai că nu respectăm regulile jocului dar, chiar şi acolo unde ar trebui să fim uniţi în interesul nostru, înlocuim raţiunea cu instinctele afective. Se pot da şi alte exemple. În limba germană, de pildă, verbul se pune la sfârşitul propoziţiei. Neamţul, ca un om organizat ce e, mai întâi adună toate materialele de care are nevoie şi numai după aceea trece la acţiune. La ce-i foloseşte? Până acum, germanii s-au dovedit cei mai buni în muzica simfonică.

Apropo, unele cuvinte spun mult mai mult decât semnificaţia lor imediată. Noi când ne gândim la spiritul englezesc asociem imediat ideea de club. Intr-adevăr, viaţa englezului este legată de club, iar clubul ni-l imaginăm elegant, aristocratic. De acord dar uitaţi-vă cu atenţie într-un dicţionar la cuvântul club. Veţi găsi şi măciucă, a ciomăgi, şi altele. Club-law însemnă legea celui mai tare. Sensul actual vine de la "to club together" adică a se reuni pentru o acţiune comună, doar că scopul primele acţiuni de acest gen nu erau deloc nobil. Iar primele obiecte reunite au fost un băţ şi o măciulie, rezultând o măciucă, pe englezeşte "club". Aristocraţia a venit mult mai târziu, probabil după putere.

In politică, lumea judecă în general pe termen scurt, mai ales atunci când e vorba de nemulţumiri. Vinovat de ceea ce se întâmplă în prezent este întotdeauna guvernul actual, chiar dacă subiectul discutat îşi are cauzele în trecut. Nici cei cu pretenţii de analişti nu merg întotdeauna prea departe, deşi prin natura ei explicarea fenomenelor obligă la trimiteri în trecut. Ca să nu fac referiri la prezent, voi lua un exemplu mai vechi, deci relativ cunoscut. Astfel, schimbarea atitudinii lui Ceauşescu de la pro-occidentală la ultra comunistă este pusă de multe ori pe seama vizitelor lui în China şi Coreea de Nord, pentru că după ele a urmat "revoluţia culturală". Dar înainte de a merge în extremul orient, el obişnuia să meargă în occident, iar orientarea lui era într-o cu totul altă direcţie. Să ne amintim că, după îndoctrinarea sovietică din anii 50-60, a urmat o perioadă favorabilă cu încercări de revenire la istoria naţională, în locul limbii ruse obligatorii, în şcoli, a reînceput predarea limbilor străine, în special engleza şi franceza, ba chiar şi latina. Momentul real al schimbării şi cauza ei n-a fost o vizită dintre nenumărate altele, ci una mai puţin obişnuită şi nici măcar a lui; a fost invazia ruşilor în Cehoslovacia. Eram în excursie la Voroneţ când, de la un aparat de radio portativ aşezat pe un gard, vocea lui spărgea liniştea obişnuită a locului; se transmitea cuvântarea devenită celebră în scurt timp. Nu era glasul unui curajos, aşa cum uneori s-a spus ci, dimpotrivă, era glasul unui disperat. Atunci, în acea săptămână de coşmar, nenumăratele încercări ale diplomaţiei române de a solicita sprijinul, măcar moral, al occidentului, în cazul în care ruşii ar fi invadat şi România, s-au soldat cu tot atâtea eşecuri. Atunci, între Est şi Vest, Ceauşescu a înţeles că este singur. Atunci şi-a schimbat el atitudinea şi s-a orientat în direcţia opusă. Bineînţeles că până când schimbarea să devină vizibilă a mai trecut ceva timp. (Fie chiar şi numai pentru organizare unei vizite la nivel înalt e nevoie de timp.)

Cu privire la evoluţia noastră de după război, eu invoc deseori o metaforă; am fost asemenea unui autovehicul care la 23 August 1944 a părăsit şoseaua prăbuşindu-se într-o prăpastie. O vreme, cât timp zburam prin aer, era bine. Abea mai târziu, treziţi de şocurile pricinuite de contactul dur cu stâncile de pe fundul prăpăstiei constatăm dezastrul. Dar nici azi nu căutăm cauze şi nu încercăm soluţii, ci acuzăm guvernele actuale, oricare ar fi ele, că nu se ocupă de amortizarea şocurilor, ca şi cum asta ar rezolva problema. Problema nu este maşina, ea era oricum defectă, şi nici stâncile care stăteau acolo de mult şi acolo vor rămâne. Problema noastră este regăsirea şoselei, pentru care trebuie să avem tăria să părăsim maşina oricum distrusă, şi să urcăm pe jos povârnişul către lumea civilizată. Odată ajunşi pe şosea, poate avem noroc cu "ia-mă nene", dar din prăpastie nu ne ia nimeni.

Oameni buni ăi răi exista peste tot. Modul de manifestare e diferit. Cum şi de ce apar dispuşi să facă rău este o altă problemă. Ceea ce ştim este că ei se vor adapta întotdeauna la ceea ce le oferă societatea. Într-un oraş cu bănci, mai ales prost păzite, vor exista spărgători de bănci şi reciproc; nu există spărgători de bănci acolo unde nu exista bănci. În epoca socialista erau putini hoţi pentru ca nu aveau ce fura. Răufăcătorii se făceau activişti de partid.

Intr-o zi, o cunoştinţă îmi spunea că ar avea nevoie de serviciile unui tâmplar pentru unele lucrări casnice. Se întâmpla la începutul anilor 90, când serviciile publice de acest gen erau cvasi-inexistente. Cum un vecin de-al meu, proaspăt ieşit la pensie, se ocupa tocmai de aşa ceva, m-am oferit să le fac legătura. Mi-am informat deci vecinul, acesta şi-a notat bucuros adresa, iar eu am crezut că problema s-a rezolvat. Câteva luni mai târziu însă, vecinul îmi cere să-i dau din nou adresa pentru că pe cea veche o pierduse şi, cum nu mai avea altceva de lucru, era dispus să se ocupe de lucrarea despre care îi vorbisem. Am fost bineînţeles surprins, nu atât de faptul că nu se ocupase de lucrare, cât de mentalitatea lui. El nu înţelesese că într-o afacere, fie şi foarte mică ca aceasta, sunt implicate două părţi, nu numai una. În concepţia lui nu exista decât el şi oportunităţile ce i se ofereau, într-un total dispreţ faţă de celălalt. Dar în societate există întotdeauna un celălalt, fără de care nici noi n-am exista. Respectul faţă de celălalt, care are şi el planurile lui, este o condiţie a economiei de piaţă şi, de aceea, face parte din normele de comportare în societate. Ea este deci o chestiune de educaţie civică. El nu era obligat să rezolve lucrarea imediat, dar era obligat să dea un răspuns imediat, pentru ca cel în cauză să ştie ce are de făcut. Din nefericire, mentalitatea vecinului nu este singulară în România. Înseamnă asta că occidentalii sunt mai educaţi decât noi? Se pare că da, pentru că educaţia civică nu înseamnă că toţi tâmplarii îl citesc pe Shakespeare, dar toată lumea ştie să coopereze. Celălalt nu este în mod necesar cel ce trebuie păcălit. El este semenul nostru. Mă tem însă că semen a devenit un cuvânt cam desuet, perimat, dacă nu uitat. Poate că românii ar trebui sfătuiţi să apeleze mai puţin la guvern pentru ca acesta să le rezolve problemele pe care tot ei le-au creat, şi să-i ceară guvernului să se ocupe de educaţia civică a copiilor. Măcar ei, copiii, ar avea astfel o şansă. Ministerul învăţământului se ocupă însă doar de modul în care se dau examenele şi prea puţin de corpul profesoral, care ar trebui primul re-educat.

Pe cel mai înalt tron al lumii, nu stăm decât tot pe şezut, ar fi zis Montaigne. Şi în avion e la fel şi vă asigur că statul îndelungat în această poziţie devine foarte obositor.

Înainte de a pleca, aveam mai multe întrebări la care speram să primesc răspuns. La unele am primit, la altele nu. În schimb acum, am alte întrebări, parcă mai multe şi mai grele. E drept că drumul cunoaşterii e marcat de întrebări şi e tot atât de adevărat că există mai multe întrebări greşit puse decât răspunsuri greşite. Nu-mi amintesc cine a zis asta, dar pot trage de aici concluzia că trebuie să fac curăţenie printre întrebări înainte de a căuta răspunsurile. Dar şi mai urgent e să dorm. Acum sunt mult prea obosit. Gândesc eu, că tot şed şi nu am altceva de făcut, dar cred că mai mult plutesc peste gânduri, fără să le pătrund adâncimile. Şi mâine e o zi şi după ea multe altele.