A fost un zbor scurt, până la Atlanta. Imi amintesc doar de o tânără, ce avea locul în apropierea mea şi care tot timpul a ţinut deschis la maximum jetul de aer rece al instalaţiei de aer condiţionat de deasupra capului ei. Părul îi flutura ca pe timp de furtună. Am apreciat rezistenţa ei; mai puţin ignoranţa. Asemenea exagerare nu rămâne fără urmări, din păcate prea târziu observabile. Dacă ajungeţi pe acolo, luaţi-vă pentru orice eventualitate ceva de acoperit capul. Nu e numai aerul condiţionat; mai sunt şi ventilatoarele uriaşe amplasate în mijlocul încăperilor şi care, pentru un român neantrenat sunt boală sigură. Moda şepcilor, fie şi purtate copilăreşte cu cozorocul la spate, nu este întâmplătoare. Dacă mă gândesc bine, strămoşii noştri purtau iarna căciulă şi vara pălărie. În fotografiile şi filmele în care acţiunea se petrece înainte de război se vede clar că moda la bărbaţi în toată Europa occidentală era cu pălărie, fie şi în plină vară. Am urmărit aceasta idee şi nu am văzut nici măcar un singur bărbat fără pălărie. Moda capului descoperit a apărut după război. Generaţia mea a fost probabil prima victimă.

Aeroportul din Atlanta pare să fie imens. Ca pasager nu-ţi pot da seama decât din exterior, judecând după numărul avioanelor ce brăzdează cerul. În interior, de la poarta de intrare şi până în sala de unde se ridică bagajele, a fost mai comod să mergem cu trenul subteran. Am evitat cuvântul metrou, deşi în România el are un înţeles precis. În Statele Unite însă se pot crea confuzii, pentru că metro este o prescurtare de la metropolitan, adică ceva ce ţine de municipalitate. Nume ca Metropolitan Bus, Train, etc., spun că societatea respectivă aparţine municipalităţii. În Los Angeles, spre exemplu, “Metro” este numele societăţii de autobuze. Expresia “subway”, recomandată de dicţionar pentru Statele Unite, nu este nici ea prea sigură, deoarece tocmai aici, în Statele Unite, există reţeaua de restaurante cu acest nume, răspândite pe întreg teritoriu, şi cunoscută deci chiar şi de către cei ce nu au văzut trenuri subterane în viaţa lor. “Subway Train” este mai sigur. Nu este singurul caz în care prescurtările româneşti nu funcţionează. Clasic este cuvântul “blugi”, El este necunoscut oriunde în lume în afară de România. Originalul este “blue jeans”, unde “blue” înseamnă albastru, iar “jeans” pantaloni. Se poate spune “jeans”, dar în nici un caz “blugi”, care nu înseamnă nimic. (Ii rog pe cunoscători să mă ierte pentru această mică lecţie de engleză practică.)

Deci, cu "Georgia On my Mind" (sper că vă amintiţi de Ray Charles), să pornim la drum. Cântecul îl am în urechi, nu în minte. În minte o am pe Scarlett O’Hara din "Pe aripile vântului", iar în nări Savannah. Ultimul este numele săpunului favorit al soţiei mele. De fapt, Savannah este un oraş fondat în 1733 de nu mai mult de 100 de oameni dar, prin apropiere, se află Cherokee Rose, numit şi "statul florilor". Intr-adevăr, săpunul miroase frumos. Cherokee este numele unor triburi de indieni şi mai este şi titlul unei superbe melodii, cântată de o necunoscută: Rita Coolidge.

Georgia a fost pentru mine plăcută din două motive: este o zonă plăcută prin ea însăşi, dar în special pentru că aici i-am cunoscut pe Bill şi pe soţia lui Alma, doi oameni minunaţi. Amândoi mă aşteptau la aeroport şi, din prima şi până în ultima clipă cât am stat acolo, principala lor preocupare a fost să se întrebe ce mi-ar mai trebui mie pentru ca să mă simt bine. Uneori, parcă îmi doream să fiu mai puţin în atenţia lor. Alma, o femeie tăcută - incredibil dar adevărat - din timp în timp, aducea sau făcea ceva ce dovedea că fusese permanent atentă la tot ce se întâmplase, şi găsise o modalitate de a se face utilă sau de a face altora o plăcere. Amândoi sunt graşi, chiar foarte graşi, dar surprinzător de mobili. Sunt în aceeaşi măsură activi şi amabili. Pensionari fiind, nu au mai mult timp liber decât înainte, tocmai pentru că se angajează benevol în tot felul de activităţi, mai puţin în interesul lor, cât din dorinţa de a fi utili altora. Bineînţeles că ar putea slăbi, dar pentru asta ar trebui să mănânce mai puţin, ceea ce nu se potriveşte deloc cu modul lor de a privi viaţa. Mâncatul este pentru ei o plăcere şi abţinerea de la această plăcere ar fi mai presus de puterile lor. Mănâncă un sigur fel. Dar ce fel… O farfurie întinsă, mare, este umplută până la refuz cu tot felul de bucate, de la aperitive până la desert. Totul la un loc. Dacă mai trebuie, se complectează.

Bill are un Ford Mercury Grand Marquis, adică o maşină destul de puternică, pe care o conduce însă, ca toţi americanii, cu mult calm, încet şi sigur. Ziua pot să scriu în maşina aproape ca la birou. E drept că asfaltul este ca în palmă. (Ciudată expresie! Palma nu e netedă deloc; asfaltul lor este însă cu adevărat neted.) Casa, ca majoritatea caselor americane este din lemn cu cinci dormitoare (ei numără dormitoarele, nu toate camerele), situată pe un teren de trei acri, amplasat în Marietta, o localitate vecină Atlantei.

Astăzi, Bill şi Alma au plecat la dentist, astfel că eu am rămas singur. Plouă, motiv pentru care m-am mutat de sub umbrela de soare din curtea din spate, în veranda din faţă. Este un fel de a vorbi despre faţă şi spate, pentru că spatele arată ca faţada principală, iar faţa priveşte către ceva ce nu ştiu dacă trebuie să-l numesc pădure sau parc. Oricum l-aşi numi este foarte frumos. Arbori bătrâni alături de alţii tineri, fiecare de altă esenţă, au efectul unui tablou compus cu multă artă. Iepurii umblă în jurul casei la fel ca veveriţele prin parcurile noastre din unele staţiuni de odihnă. Există şi aici veveriţe, cărora Alma le dă de mâncare ca unor animale domestice. Veranda însă e grozavă. Puţine plăceri mai mari pot exista. Are cam un doi metri lăţime şi vre-o zece lungime. Suficient pentru patru şezlonguri, două leagăne plus şevaletul meu. Pereţii din lemn îmi permit să înşir mai multe tablouri, terminate şi neterminate, ceea ce este foarte folositor pentru corecţii mai mici sau mai mari. Aerul curat şi cald face ca ploaia să pară un accident de moment, aproape amuzant. Un iepuraş s-a adăpostit de ploaie sub un arbore la mai puţin de zece metri. Se uită la mine şi, curios, nu pare deloc speriat. Din când în când muşcă puţină iarbă şi apoi mestecă câteva minute bune la ea. Intre timp, ploaia s-a oprit. Aproape că îmi pare rău. Chiar şi iepurele a plecat. În schimb zeci de păsărele cântă parcă pentru a recupera timpul pierdut. Interesant, dar am auzit şi cuci, ceea ce este foarte curios. Cântecul cucului aparţine primăverii. În România, după Sfântul Ilie, păsările nu mai cântă. Acum suntem deja la sfârşitul lunii Septembrie iar cântecul păsărilor se aude peste tot.

Vârful dealului pe care ne aflăm acum pare înconjurat de o pădure. Aici, sunt câteva case foarte elegante, dar de jur împrejur nu se văd decât copaci ce par a fi seculari. La coborâre, noi şi noi case apar, iar aşteptata pădure întârzie. De fapt, casele sunt înconjurate cu multă vegetaţie, astfel că misterul se transformă treptat în admiraţie pentru o zonă cu adevărat rezidenţială. Dacă nu aţi ghicit ce e, vă spun eu: este zona înconjurătoare Atlantei. Am ajuns s-o cunosc datorită lui Bill căruia, se vede că ii place şi lui, nu numai s-o privească, dar să se şi mândrească cu ea. Are şi de ce. Timp de două săptămâni, cât am stat aici, am parcurs sute de kilometri în asemenea zone, una mai frumoasă decât alta.

Cei din Georgia sunt mândri pentru orice. Chiar şi dialectul şi-l poartă cu mândrie, deşi este greu de înţeles chiar şi de către americani. (Vorbesc de parcă au permanent nasul înfundat, majoritatea vocalelor se transformă într-un “e” cu diferite nuanţe, iar consoanele finale nu se mai pronunţă. Pentru Atlanta, încercaţi un "elana" cu nasul blocat şi consoanele cât mai şterse). Bill însuşi este mândru de accentul lui, pe care şi-l cultivă, nu fără interes. Atunci când aveam dificultăţi în a-l înţelege, mă liniştea spunându-mi că dacă-l înţeleg pe el, voi înţelege orice american. Nu e chiar aşa, se poate şi mai rău, dar asta-i altă poveste. De curând, a intrat în politică şi, prin accent, vrea să-şi convingă concitadinii că el este un autentic reprezentat al Georgiei. Tot în acest scop şi-a adoptat porecla “redneck” (gât roşu), care indică un muncitor, adică om care lucrează sub cerul liber şi are gâtul ars de soare. N-a fost niciodată muncitor, dar scopul scuză mijloacele, mai ales în politică. Deoarece numerele de înmatriculare ale maşinilor nu mai sunt obligatorii decât în spate, el şi-a pus în faţă o placă pe care scrie “REDNECK”. Accentul îl mai cultivă şi pentru că, zice el, oamenii sunt obligaţi să depună un efort pentru a-l înţelege şi, în acest fel le menţine atenţia trează. Un mic şiretlic dintre multe altele pe care se străduieşte să le înveţe şi să le aplice, uneori cu succes.

Particularitatea Atlantei şi a zonelor învecinate este preocuparea pentru casă ca atare. Este posibil, ca european, să fiu subiectiv, dar aici există cea mai mare densitate de case din cărămidă din America. Oricât îşi doresc americanii să fie originali, în sinea lor păstrează un sâmbure de consideraţie pentru vechea Europă. Nici nu-i condamn; cum am mai spus, trebuie să ştii de unde vii, ca să ştii încotro te îndrepţi. E cert că ei au mers mai departe decât europenii. Si nu poţi atunci să nu remarci că, fie chiar şi micile case doar cu parter ale oraşelor României, dacă ar fi îngrijite, ar fi de invidiat în Statele Unite. O casă din cărămidă cu un etaj este deja prea mult pentru americanul obişnuit. O astfel de casă are de regulă un teren de tenis prin preajma, piscină şi cel puţin trei hectare de vegetaţie, deci aparţine unui proprietar relativ înstărit. Casele lor din lemn însă, nu sunt cu nimic mai puţin confortabile. Dimpotrivă, sunt călduroase şi, datorită elementelor prefabricate uşoare, au finisaje mult mai bune, ieftine şi uşor de realizat.

Nu au garduri, dar asta nu înseamnă că fiecare trece pe unde vrea. Dimpotrivă, proprietăţile sunt strict respectate. A încălca o proprietate străină este perfect similar cu săritul gardului la noi, chiar dacă acest gard nu există. Dar adevărata mândrie a proprietarului este pajiştea din faţa casei. Ea, pajiştea, trebuie îngrijită cu maximă atenţie. Practic, nu exista pajişte neîngrijită. Cei mai bogaţi sau comozi angajează în acest scop pe cineva de specialitate, persoană sau firmă, dar cei mai mulţi se ocupă singuri, trecând stropitul şi tăiatul ierbii printre hobby-urile lui. Efectul este însă acelaşi şi el se apropie de perfecţiune. Nu există obiecte lăsate în dezordine, rufe la uscat sau orice altceva de acest gen. Pajiştea şi veranda din faţă sunt cartea de vizita a proprietarului.

Căsuţele poştale sunt la şosea, suficient de aproape pentru a fi controlate din maşină. Aşi putea fi rău şi să mă gândesc că, în România, un camionagiu vesel ar rade într-o singură cursă toate cutiile de pe o stradă, ceea ce la ei încă nu s-a întâmplat. Nu pentru că ar fi ei mai civilizaţi decât noi, ci pentru că orice copil a crescut cu o asemenea cutie în faţa casei, chiar dacă a locuit la ţară, şi a învăţat s-o respecte pentru utilitatea ei. Nici lui nu i-ar conveni ca altcineva să-i distrugă cutia lui de acasă. Civilizaţia se construieşte prin educaţie, iar educaţia începe cu cei şapte ani de acasă.

Tipic pentru spiritul lor practic este modul de folosire al cutiilor poştale. Ele au o dubla utilizare: atât pentru primit, cât şi pentru expediat corespondenţa. Fiecare cutie are un steguleţ care, atunci când este ridicat, îi indică factorului poştal că în interior se găseşte corespondenţa de expediat. În acest mod, cutiile poştale colectoare de la noi şi activitatea de colectare nu mai sunt necesare. Factorul poştal care distribuie corespondenţa colectează şi corespondenţa de expediat, prin aceleaşi cutii poştale. Mult mai eficient şi mai ieftin. Oamenii merg la poştă numai pentru operaţii speciale.

Atlanta este femininul de la atlant sau, dacă vă place mai mult, de la Atlantic. Alegerea vă aparţine, mai ales că n-am reuşit să aflu de ce au ales acest nume. Este un oraş mare, dar fără să impresioneze prin gigantismele clasice americane. Există câteva clădiri înalte, dar nu foarte multe şi nu foarte mari. Totul pare să păstreze limitele bunului gust. Poate că este puţin exagerată comparaţia, dar aşi îndrăzni să spun că, în arhitectură, Atlanta a realizat ceva similar Renaşterii europene: după goticul primilor zgârie nori, a urmat o revenire a formelor după criterii estetice, dar îmbogăţite cu noi valori, extrase din experienţa anterioară. Să mă explic. Denumirea de gotic a căpătat relativ recent conotaţii pozitive. Ea a fost inventată de italieni, cu sens peiorativ, în timpul Renaşterii, tocmai pentru a ironiza stilul barbar al Evului Mediu. Goţii, Ostrogoţii, Vizigoţii, etc., erau barbari. Europa aparţine culturii greceşti, unde omul este măsura tuturor lucrurilor. Simţul măsurii, al proporţiilor, sunt caracteristicile culturii greceşti. Dominanta goticului este doar înălţimea. Ea ţine de barbaria sfârşitului Evului Mediu, când avântul Europei occidentale părea fără limite. Renaşterea este cea care a adus lucrurile în matca lor normală, şi Europa a redevenit civilizată. Adevărul este că multe monumente gotice sunt groteşti. Astăzi, noi recunoaştem şi frumuseţile acestui stil, dar apreciem mai mult proporţiile formelor echilibrate ale Renaşterii. Atlanta se străduieşte să realizeze aceeaşi reaşezare pe criterii estetice după prima explozie de zgârie-nori.

Micul parc din centrul Atlantei, renumit pentru bomba care a explodat acolo în timpul olimpiadei din 1996 fusese amenajat cu puţin timp înainte, prin demolarea unor blocuri vechi care, zic ei, nu arătau tocmai bine. Adevăratul beneficiar este în mod sigur CNN-ul care îşi vede astfel clădirea, ce mărgineşte o latură a părculeţului, mult mai bine pusă în evidenţă. Cum, dat fiind tinereţea lui, parcul nu are încă arbori înalţi, singurul lucru remarcabil din parc este o fântână arteziană, într-adevăr foarte frumoasă.

Mare parte din viaţa oraşului se desfăşoară în subteran. În centru, aproape toate blocurile au subsoluri comerciale şi sunt legate între ele printr-un labirint de coridoare şi sute de magazine şi restaurante de toate categoriile. Circulaţia automobilelor nu este afectată, pietonii nu sunt incomodaţi de automobile. Iarna sau vara, îmbrăcămintea este aceeaşi, şi anume cea din birou, pentru că atât birourile cât şi subsolul beneficiază de acelaşi aer condiţionat. Temperatura şi umiditatea sunt identice, oriunde te-ai afla. Ceea ce în oraşele României de desfăşoară pe zeci de kilometri pătraţi şi este nevoie de automobil, tramvai sau metrou pentru a te deplasa do la o instituţie la alta, aici este concentrat în câteva clădiri înalte cu lifturi rapide, astfel că deplasarea se face în câteva minute şi fără schimbarea hainelor. Pentru masa de prânz, se coboară la subsol. Pentru o întâlnire de afaceri, se coboară într-un restaurant de la acelaşi subsol. Pentru cumpăraturi în drum spre casă, există destule magazine tot la subsol. Parcarea maşinii e ceva mai departe, dar tot la subsol. Nu există practic motiv pentru părăsirea acestui spaţiu. De dimineaţă până seara, nimeni nu vede soarele sau ploaia, pentru că şi birourile au ferestrele fixe. Aerul condiţionat este suveran. Din subsol, fiecare intră în maşina lui cu aer condiţionat, de unde coboară acasă unde, dacă nu cumva are garajul încorporat în casă, se grăbeşte să parcurgă cei câţiva metri până în casă, unde nu se poate lipsi de acelaşi aer condiţionat. Veranda casei este unul dintre puţinele locuri fără aer condiţionat, dar el are prea puţin timp să se bucure de ea.

Ţinuta de serviciu este aproape o uniformă, mai ales la bărbaţi. Oricât de noncomformist şi zurbagiu ar fi el, atunci când e vorba de serviciu, orice american devine brusc extrem de serios. Iar la serviciu regulile sunt stricte. Cu excepţia ziariştilor şi a încă câtorva categorii profesionale - foarte puţine - toţi intelectualii şi orice salariat ce are relaţii cu publicul poartă costum, cravată şi cămaşă albă, eventual cu dungi sau pătrăţele discrete, albul rămânând însă culoare dominantă. În zilele extrem de călduroase, se poate renunţa la haină, iar cămaşa poate fi cu mâneca scurtă, dar niciodată cravata nu poate lipsi.

Este posibil ca, vorbind despre Georgia, şi în particular despre Atlanta, superlativele să pară excesive. Nu ar fi însă o exagerare. Să nu uităm că Atlanta este capitala câtorva societăţi internaţionale gigant, începând cu CocaCola şi terminând cu tehnica electronica de vârf, sau invers. Aici lucrează mulţi oameni cu venituri mari. Tot Atlanta a fost capitala spirituală a Sudului înainte de războiul civil, şi continuă să păstreze şi azi o atitudine de superioritate, vizibilă prin eleganţa şi stilul pe care le afişează. Ei nu ţin să fie americani în sensul comun. Consideră că sunt americani superiori. Au pierdut războiul de secesiune, dar nu şi mândria. Simbolul statului Georgia este filmul “Pe aripile vântului”, după nu mai puţin celebrul roman omonim al lui Margaret Mitchell. Scene cu Scarlett O’Hara şi Rhett Butler, chiar în interpretarea din 1939 a lui Vivien Leigh şi respectiv Cark Gable, sunt astăzi la fel de actuale şi proaspete ca atunci, pe panouri de dimensiuni uriaşe, de cele mai multe ori în scopuri publicitare, dar nu numai. Tot din Atlanta a fost şi Martin Luther King, iar memoria lui se păstrează încă pe afişe. Prin el, Atlanta este considerat leagănul mişcării pentru drepturile omului. Nu vreau să mă hazardez în afirmaţii necontrolate, dau nu sunt convins că toţi albii se mândresc cu amintirea lui.

Suportul material al superiorităţii celor din Atlanta este categoric dat de prosperitatea economică. Locuinţele se răspândesc pe sute de kilometri pătraţi, pentru că fiecare doreşte să aibă, nu o simplă locuinţa, ci o reşedinţă. Ea trebuie să fie ferită de privirile vecinilor. Nu există garduri, nu numai aici, ci pe întreg teritoriul Statelor Unite. Există însă multă vegetaţie între clădiri. În jurul caselor de orice fel roiesc veveriţe, iepuri sălbatici şi altele asemenea. Clădirea contează mai puţin. Spaţiul înconjurător este totul, cu atât mai mult cu cât starea materială a proprietarului este mai bună. Pe lângă vegetaţie, cei mai modeşti, au un coş de baschet. Cei mai avuţi, un teren de tenis, perfect întreţinut, chiar dacă rareori vezi pe cineva jucând. (Trebuie totuşi să meargă la serviciu.) Adevăraţii bogătaşi, doctori, ingineri de marcă, oameni de afaceri, etc., au terenuri de golf pe câteva hectare de iarbă perfect întreţinută. Aici mai totdeauna joacă cineva. În vechea Anglie se juca cricket, despre care nu ştiu prea multe decât că, spre deosebire de golf, era un joc de echipă. Golful, în schimb, este pentru cei foarte bogaţi şi snobi, aşa că nu mai este un joc de echipa; snobismul nu se potriveşte cu colectivitatea. Numele de cricket (greiere) i s-ar potrivi însă mai bine pentru că se joacă la firul ierbii, iar gropile de introdus bila sunt aproape identice cu cele pe care le sapă greierii. Expresia "ne jucăm de-a greierii" pare să fie perfectă pentru golf, nu pentru cricket.

Totuşi, pentru ca să mai spulber puţin din credinţa noastră că americanii sunt cu toţii putrezi de bogaţi, mă simt obligat să ridic puţin cuvertura poleită şi să mai dezvălui câte un mic amănunt: parcarea în Atlanta pentru câteva ore, într-o parcare improvizată pe un spaţiu temporar liber, ne-a costat 3,5 dolari. Ea poate ajunge şi la 15 dolari în marile garaje acoperite. Parcarea la întâmplare este practic imposibilă în marile oraşe, aşa că e bine să luaţi în calcul şi asemenea "mici" cheltuieli care, prin adunare, pot deveni foarte importante. Mi-am amintit atunci că la Viena, în prima mea ieşire în vest, am plătit pentru trei ore în parcarea de la operă echivalentul unei perechi de pantofi. Am tras atunci concluzia că este nefolositor să mai fac comparaţii, cum că un anumit obiect sau activitate, este ieftin sau scump, prin raportare la preţul lui din România. Este aşa cum este. Fiecare ţară are sistemul ei de valori şi preţuri, iar sistemele trebuiesc luate în consideraţie în totalitate şi nu fragmentar. Orice american are cel puţin o maşină. Fără maşină el este similar unui invalid. Este mai sărac decât un sărac, pentru că nu se poate deplasa, iar deplasarea aici este vitală. Ceea ce se consideră a fi în România un simbol al prosperităţii - maşina - în USA este condiţia limită inferioară pentru orice adult. Explicaţia este modul total diferit de organizare a societăţii. Oraşe în care există un centru comercial ca la noi, de unde poţi cumpăra aproape orice într-o deplasare de câteva sute de metri, practic nu exista în Statele Unite. Din cauza spaţiului disponibil mare, ei s-au întins pe suprafeţe imense. Magazinele sunt răspândite de-a lungul şoselelor. Intr-o parcare există câteva mici magazine, de unde se poate cumpăra ceva; într-o altă parcare, la zece, douăzeci de kilometri distanţă, există alte magazine, de unde se poate cumpăra altceva. Magazinele mari, mai ieftine, se găsesc la distante foarte mari (sute de kilometri), şi sunt specializate pe tipuri de produse: alimentare, gospodăreşti, etc. De acolo se fac aprovizionări periodice, în general săptămânale. Acestea pot fi atât de mari încât, într-un magazin de produse gospodăreşti, spre exemplu, raionul cu articole de Crăciun era cât o sală de cinematograf, deşi l-am vizitat în luna septembrie. Mall-urile, adică conglomerate de magazine de mai multe tipuri, sunt în general scumpe şi se găsesc numai în oraşele mari. Omul obişnuit, pentru cumpărături obişnuite, parcurge zeci de kilometri pe zi. Serviciul la 20-50 kilometri distanţă de casă este de asemenea obişnuit. Iată de ce maşina este indispensabilă. Si nu orice fel de maşina, ci una care merge. Sigur, zilnic, şi fără să scoată fum, pentru că orice poliţist, chiar dacă nu observă depăşirea de viteză, fumul eşapat îl vede şi nu iartă. Fac excepţie latino-americanii imigraţi de curând care locuiesc în cămine şi sunt duşi şi aduşi de la munca de către firma care i-a angajat. Aceasta este o însă o situaţie provizorie, şi nici nu cred că pe ei pot să-i consider cu adevărat americani. De fapt nici nu sunt. Vor deveni când vor căpăta cetăţenia americană, dar până atunci îşi vor fi cumpărat cu siguranţă o maşină.

Angajarea unei asistente medicale pentru supravegherea acasă a unei persoane bolnave, sau a unui bătrân, se plăteşte cu 4000 de dolari pe lună. Probabil că o asistentă medicală se bucură la acest gând, dar pentru cei ce au un invalid în familie, bucuria se transformă în tragedie, pentru că membrii valizi ai familiei trebuie să lucreze şi nu au timp disponibil. Ei pleacă dimineaţa şi se întorc seara.

Pentru că americanii sunt practici, marea majoritate a restaurantelor sunt practice: se mănâncă rapid, curat şi ieftin. Dar pot fi şi pretenţioşi. Atunci intervine protocolul. La intrare te întâmpină o tânără care te salută ca şi cum te-ar cunoaşte de când lumea şi îţi explică ce dor i-a fost de tine de când nu te-a mai văzut. Nu toate întrebările sunt chiar fără rost. Cele referitoare la soţie, copii, prieteni, etc., sfârşesc prin a afla câte persoane vor fi la masă. Urmează alt şir de întrebări despre locul mesei: în zona pentru fumători, sau nefumători, deşi toate încăperile au aer condiţionat şi fumul oricum nu s-ar simţi. Intre timp vine o alta ceva mai tânără şi mini-jupată, care te conduce la o masă liberă. Dacă nu există o astfel de masă, trebuie să aştepţi până se eliberează una. O masă liberă înseamnă una la care s-a făcut curăţenia cuvenită. La restaurantele mai pretenţioase este folositoare o rezervare prealabilă. Pentru meniu vine o a treia şi, eventual un bărbat pentru băuturi. Masa este servită de altcineva. Intre timp, o picoliţă are grijă să umple permanent cana de cafea, care e gratis. Nu am greşit, cafeaua nu se bea cu ceşcuţa, ci cu cana. Din fericire nu e tare. Pentru desert vine, evident, altcineva. Către sfârşit apare patronul care întreabă dacă te-ai simţit bine, dacă nu mai doreşti ceva, etc., etc. Când nu mai e nimic de făcut vine cea care a preluat comanda cu nota de plată într-o mapă. Se întoarce după câteva minute şi ia mapa în care se presupune că ai pus banii sau cartea de credit. În cazul cărţii de credit mai face un drum cu mapa în care lasă cartea de credit şi un exemplar al notei de plata. Uzanţa cere ca în aceeaşi mapă să laşi un bacşiş de circa 10%. (In unele restaurante mai modeste, plata se face la ieşire. Aici restul se dă la centimă, pentru că bacşişul se lasă întotdeauna la chelner. În ţara cu cea mai severă fiscalitate, bacşişul în restaurante este cel mai natural lucru. În magazine, în schimb, nici un vânzător nu riscă să primească nici măcar un cent.) În drumul spre ieşire, orice membru al personalului, indiferent dacă te-a servit sau nu cu ceva, te salută manifestându-si speranţa că te-ai simţit bine şi vei mai veni. Sfârşeşti prin a crede ca are dreptate dar, dacă nu eşti obişnuit, simţi nevoia să te odihneşti puţin. În restaurantul unde am mâncat un peşte foarte gustos dar cumplit de picant, există un loc de odihna deosebit de frumos, chiar pe malul râului unde fusese construit restaurantul. E un mic parc cu două bănci, la doi paşi de autostradă. O adevărata oaza de linişte.

Apropo de fiscalitate. Menţinerea în permanentă actualitate a afirmaţiei că Al Capone a fost condamnat pentru evaziune fiscală şi nu pentru numeroasele lui fărădelegi cu mult mai grave, nu este întâmplătoare. În acest mod, statul atrage permanent atenţia cetăţenilor că plata taxelor este o chestiune serioasă. Efectul este vizibil. Americanii nu cumpără produse despre care nu au certitudinea că sunt legal distribuite. Este mai mult decât simţul datoriei; au o adevărată teamă să nu greşească. Poate părea paradoxal dar teama de a greşi este unul dintre sentimentele cele mai caracteristice ale americanilor.

Pentru gurmanzi, există şi altfel de restaurante: cu cinci dolari, chiar mai puţin, poţi mânca toată ziua cât vrei şi ce vrei. Iar oferta este de necuprins. Se plăteşte o singură dată, la intrare. Stilul este cu autoservire. Oricât de puţin ai mânca din fiecare fel, nu poţi să le guşti pe toate deşi, prin ineditul lor, mai toate iţi trezesc curiozitatea şi îţi pare rău că ziua e prea scurtă şi stomacul prea mic.

In general, americanii nu mănâncă pâine. Pâinea este folosită doar pentru sandwich-uri, ca suport. Din curiozitate, m-am interesat despre mămăligă pentru că, nu-i aşa, eram în patria porumbului. Din păcate, consumul mămăligii este considerat un semn de extremă sărăcie. Spun din păcate pentru că, trebuie să recunosc, mie îmi place mămăliga şi aşi fi vrut să gust una făcută de specialişti. Există în schimb destule produse din porumb, începând cu floricelele îmbogăţite cu tot felul de adausuri şi arome. Cât despre cartofi, ei formează un univers aparte, ce merge până la cartofi de desert. Cartofi proşti nu există nici pentru animale.

Iată un act caritabil, distractiv şi folositor în acelaşi timp. Pare aproape de necrezut şi totuşi este posibil. Se întâmplă din două în două săptămâni. Este caritabil pentru se desfăşoară într-un cămin de bătrâni şi are drept scop creşterea moralului lor. (O precizare: căminul este o clădire dintre cele mai elegante, probabil fundaţia cuiva, adăposteşte numai femei şi, cel puţin la prima vedere, oferă condiţii superioare chiar nivelului mediu american de trai.) Este distractiv pentru că de fapt este o reuniune de dans. Participanţii sunt, la rândul lor persoane de vârsta a treia, sau aproape, ce vin să danseze. Este folositor pentru că o parte din dansuri sunt de fapt lecţii de dans. Lecţii de dans pentru vârsta a treia. Iată o idee ce merită reflecţii mai profunde. Unul dintre participanţi este furnizorul muzicii şi profesor de dans, iar cuvintele câtorva melodii sunt indicaţii de dans: doi paşi înainte, trei lateral, etc. Majoritatea dansurilor sunt colective, unele cu mişcări destul de complicate pentru mine, dar probabil că nu şi pentru ei. Presupun că ei sunt familiarizaţi cu genul, cel puţin în linii mari. Se dansează muzica country dar şi melodii universale. Scopul lecţiilor este deprinderea unui stil de dans atât agreabil cât şi suficient de liniştit pentru persoane mai în vârstă. Interesant că se pot recunoaşte în dans unele dintre gesturile devenite comune în viata de toate zilele, cum ar fi atingerea palmelor la înălţimea umerilor la întâlnirea partenerilor. Gestul este însoţit de un zâmbet de bun-găsit, ca un salut. În acest fel, întregul dans este o manifestare de bucurie, pentru că partenerii se schimba permanent. De fapt nu prea există un partener stabil, chiar dacă perechile vin la dans împreună şi pleacă în aceeaşi formaţie. Nu se termină bine un salut că urmează altul. Bucuria colectiva a dansului este de altfel un obiectiv evident. Există o mulţime de gesturi care o subliniază. La sfârşitul dansului, partenerii ce se întâlnesc întâmplător schiţează tot felul de gesturi de salut, ca şi cum nu s-ar fi văzut până atunci. Uneori dansul însuşi se încheie cu o regrupare într-un cerc în care toţi partenerii se înclină către centru, deci fiecare în faţa tuturor, ca mulţumirea pentru participare. Pentru a nu lăsa nici un dubiu, se rosteşte un clar “thank you”. Deşi sunt mai multe femei decât bărbaţi, ele nu dansează niciodată între ele. Chiar în dansurile colective, paritatea sexelor participanţilor este strict respectată. Aici am învăţat o expresie: "numai bărbaţii transpiră; femeile strălucesc". Asta înseamnă că transpiraţia străpunge fardul şi e pe punctul să provoace un dezastru. La informaţia că i-ar luci nasul, orice femeie se repede la toaletă pentru aşi repara machiajul. Dintre pensionarele căminului, cele mai active participă la dans. Cele foarte în vârstă, sau invalide, se mulţumesc să privească. Am fost curios să aflu ce se ascunde în sufletul lor, atunci când privesc persoane ce încă pot dansa, în timp ce ele stau pironite într-un scaun cu rotile. Le-am urmărit cu atenţie mimica feţii. N-am observat nici un gest de invidie. Dimpotrivă, zâmbeau, amintindu-si probabil propriile lor momente de fericire. Nu sunt atât de naiv să cred că invidia este absentă aici, dar probabil că persoanele predispuse pentru aşa ceva pur şi simplu nu au venit. A fost nu numai o lecţie de dans, dar şi o lecţie de civism. Am fost impresionat nu numai de idee, dar şi de multitudinea de valenţe sociale implicate în această acţiune. Am avut şi am multe semne de întrebare asupra modului de viata american, dar aceasta lecţie - lecţie nu atât pentru ei, cât pentru mine - îmi va aminti mereu că o societate unde există asemenea activităţi are prosperitatea asigurată încă pentru mult timp.

Există la noi, românii, credinţa că noi suntem buni calzi, ospitalieri, în timp ce alte naţiuni, în special nordicii, ar fi reci şi neprimitori. Fals! Suntem buni şi înţelegători cu cei leneşi şi ne-educaţi. Faţă de hoţi avem chiar ne-permis de multă, mult prea multă înţelegere şi îngăduinţă. Această atitudine explică prosperitatea cerşitului profesional şi a hoţiei la nivel înalt. Dar cine se interesează în România de bolnavi, bătrâni sau invalizi? În vest, cerşetorii sunt dispreţuiţi şi, de cele mai multe ori, etichetaţi ca drogaţi, chiar dacă nu sunt. Cerşitul nu este încurajat. Pentru handicapaţi în schimb, societatea cheltuieşte sume importante din dorinţa de a le crea condiţii cât mai bune. E suficient să privim trotuarele, şi în general tot ceea ce ţine de circulaţie.

Comerţul este una dintre cele mai vechi meserii, şi am fi naivi să credem că el se desfăşoară la întâmplare atunci când intră în joc profesioniştii. El reclamă nu numai cunoştinţe ci şi talent. Eu nu dispun de nici unele. Bill, în schimb, este un as în ambele. A fost un om al comerţului, este azi politician, unul local dar tot politician se cheamă, iar negocierea este pentru el nu numai o cerinţă practică ci şi o pasiune teoretică. De aceea, nu m-a lăsat până nu i-am ascultat primele adevărate conferinţe pe această temă şi, mai ales, nu am citit un mic ghid, aproape un curs, axat pe ce anume trebuie să observi la partenerul de negociere încă din primele momente, în vederea abordării lui eficiente. Unele, să le zicem tehnici, sunt de bun simţ, dar neglijarea lor poate compromite negocierea. Un prezbit, spre exemplu, se simte în largul lui dacă partenerul de discuţie se află la o distanţă mai mare, în timp ce un miop preferă să-şi vadă partenerul de aproape. Ghidul era însă plin şi de informaţii ce nu mai ţin de bunul simţ, ci sunt necesare cunoştinţe însuşite din experienţa altora. (Deştepţii învaţă din experienţa altora, proştii nici din a lor.) Aşa spre exemplu, aflăm că arabii, japonezii, francezii, grecii, italienii, şi alţii preferă să discute aproape şi discret; englezii şi în general cei din nordul Europei adoptă o distanţă moderată, în timp ce americanii din nord, ca şi Australienii şi Neo Zeelandezii se simt bine discutând de la o distanţă apreciabilă. Iată cum, un element atât de simplu cum este distanţa faţă de partener, devine o chestiune importantă dacă ea contribuie la succesul sau insuccesul negocierii. A privi în ochi pe cineva este o dovadă de sinceritate şi corectitudine pentru un european sau american, dar este o jignire pentru japonezi. Privirea corectă pentru ei este la nivelul gâtului. Orice discuţie trebuie să înceapă şi să se termine cu câteva glume. Glumele fac bine nu numai pentru destinderea atmosferei, dar arată un om cu o gândire agera şi elastică, deci un om cu care se poate negocia şi care lasă o portiţa deschisă şi pentru tratative viitoare, pe aceeaşi temă sau pe alte teme pe care viaţa le poate scoate în faţă. O anume negociere poate să eşueze, dar ideea negocierii rămâne. Tehnica "primelor cinci secunde", adică ce trebuie să observi la partener în primele cinci secunde este într-adevăr extrem de utilă. Caracteristici psihice, modul în care se îmbracă, configuraţia feţei, mişcările buzelor, a degetelor sau a feţei şi foarte multe altele spun mult despre persoana respectivă. Dacă reuşeşti să-i vezi maşina sau biroul, te poţi considera un om fericit. Obiectele de pe birou, eventuale fotografii, spun enorm despre pasiunile lui. Dacă ai aflat şi ceva despre hobby-urile lui, poţi spera că ai câştigat bătălia. Probabil că ştie şi el la fel de bine aceste mici şi esenţiale mărunţişuri, dar nu există plăcere mai mare pentru un bun negociator, decât să ştie că tratează cu un adversar pe măsura lui. Este gata să cedeze fie chiar şi pentru această plăcere. Există şi metode mai parşive. O problemă tehnică la care el crede că se pricepe, e bine s-o discutaţi cu soţia lui, arătându-I că şi ea poate înţelege ceea ce părea a fi monopolul soţului. Succes garantat!

Comerţul cu amănuntul este cel pe care-l cunoaştem şi nu este foarte diferit de al nostru ca idee. Comerţul en gros însă se desfăşoară mai mult în spatele uşilor închise. De aceea, cel care oferă trebuie să fie extrem de abil pentru a obţine un "appointment", pe româneşte o întâlnire, ceea ce înseamnă că uşa unui birou normal închisă se va deschide pentru el şi cineva este dispus să-I acorde câteva minute. Discuţia se poate prelungi de la câteva minute la câteva ore, sau chiar la o afacere pe termen nelimitat dar obţinerea primului "appointment" este cea mai dificilă. O soluţie este publicitatea, dar munţii de anunţuri le anulează valoarea, pentru că nimeni nu le mai citeşte. Un anunţ trebuie să fie deosebit pentru a atrage atenţia. O soluţie mai eficientă este telefonul. El are dezavantajul că se adresează unui singur interlocutor, deci este mai scump şi răpitor de timp, dar tocmai adresabilitatea lui unică îl face mai eficient. Oamenii se simt măguliţi atunci când cineva li se adresează personal şi nu printr-un anunţ general. Problema nu este însă nici pe departe rezolvată, pentru că un om de afaceri primeşte mai multe telefoane decât ar putea să răspundă. Selecţia lor este de aceea deosebit de dură. Cum să faci ca telefonul tău să fie acceptat? Aici e cheia! Trebuie să ştii să-l atragi. Asta este deja o artă, iar Bill este un maestru.

O soluţie mai noua este Internetul. Datorită noutăţii el este şi mai eficient, pentru că lumea pleacă de la ideea că nu oricine poate şi ştie să-l folosească. El este la fel de eficient şi în comerţul cu amănuntul, mai ales în condiţiile speciale ale americanilor. Am mai spus că principala lor caracteristică este răspândirea pe distanţe mari. Este de aceea nu dificil, ci aproape imposibil, să vizitezi mai multe magazine şi să alegi marfa, aşa cum obişnuim noi, în Europa. Internetul însă oferă posibilitatea să consulţi de acasă oferta tuturor magazinelor din zonă şi să te duci exact la cel cu marfa dorită, sau chiar s-o comanzi acasă. O excursie se organizează mult mai eficient prin Internet, atât în ceea ce priveşte informarea cât şi pentru posibilitatea contactării directe a hotelurilor, restaurantelor, etc. Obiceiul reţinerii prealabile a locurilor este atât de încetăţenit, încât biletele de tren, spre exemplu, nici nu pot fi cumpărate direct de la casele de bilete din gări, fără o rezervare prealabilă. Mi s-a întâmplat acest lucru, aşa că nu vorbesc din auzite. A trebuit să mă duc la un telefon public, să fac rezervarea, şi apoi să mă întorc la casa de bilete unde l-am plătit. Internetul devine astfel un instrument din ce în ce mai răspândit pentru rezolvarea celor mai multe dintre probleme vieţii de zi cu zi.

Există foarte multe cimitire ale celor decedaţi în timpul războiului de secesiune. Din cauza lor aveam aproape permanent în minte celebra cuvântare a lui Lincoln pe care o reţinusem pentru scurtimea ei. Ea a fost ţinută însă la cimitirul Gettysburg care nu e în Georgia, ci mult mai la nord, în Pennsylvania. Cuvântarea nu este celebră numai prin scurtimea ei, ci şi prin mesajul care venea într-un moment extrem de important pentru întreaga istorie viitoare a Statelor Unite. Prea puţini americani o cunosc astăzi, dar îi respectă mesajul de care sunt convinşi, pentru că aşa au fost educaţi. Chiar dacă nu au reţinut detaliile, cunosc foarte bine idea, şi asta pentru că de educaţia lor patriotică nu se ocupă câţiva politicieni dubioşi, ci întreaga clasă de profesori, învăţători şi educatori care, la rândul lor, au fost recrutaţi din rândul celor dispuşi să-şi ia în serios profesiunea de intelectuali în general, şi de educatori în particular. Patriotismul lor nu este un slogan propagandistic, ci un element de identificare personală, de recunoaştere a apartenenţei lor la o anume colectivitate, de care este mândru. Omul este o fiinţă socială şi, de aceea, în afara societăţii sau, mai rău, împotriva ei, el încetează a mai fi om şi, implicit, nu mai beneficiază de toate bucuriile pe care i le oferă statutul de om, dar pe care probabil că nici nu-l realizează. Ce ştie un surd despre un cântec, sau un orb despre frumuseţea culorilor. Nu poţi cunoaşte bucuria dragostei dacă nu ai fost măcar o dată îndrăgostit. Unul dintre rosturile educaţiei este tocmai acela de a le arăta tinerilor direcţiile pe care, dacă mergi, poţi culege bucurii altfel ascunse.

Rosewell este numele unei mici localităţi în apropiere de Atlanta. Nu pare să aibă o industrie proprie, sau ea nu se vede. Pare mai curând o zonă rezidenţială pentru cei ce lucrează în altă parte, probabil chiar în Atlanta. Adjectivul mic nu trebuie să vă inducă în eroare. Asta înseamnă după aprecierea lui Bill circa 400.000 de locuitori, dar nu am acum posibilitatea să mă informez exact. Am ajuns aici datorită unei expoziţii ce se organizează anual în corturi instalate într-un părculeţ din centrul oraşului. Participă laolaltă artişti amatori şi profesionişti, pictori, fotografi, artizani. Mulţi neaveniţi dar şi câţiva foarte buni. Singurul selecţioner este publicul. Mulţimi de flori: în ulei, acuarele, creion, guaşă, fotografii, etc., chiar şi flori flori, artificiale şi naturale. Cel mai mult mi-au plăcut uleiurile unui pictor negru, deşi era puţin cam prea obsedat de sex. Un altul, tot negru, avea un Christ, de asemeni negru. Intr-un altă piaţetă din Rosewell există mai multe busturi, între care domină statuia lui Rosewell însuşi. Am aflat astfel că tipul a fost un distins locuitor al oraşului ce a trăit 100 de ani (1839-1939) căruia urmaşii îi poartă recunoştinţa faptelor lui bune pentru urbe. Aşa se construieşte o istorie. Stima mea este îndreptată către locuitorii de azi care ştiu să-şi cinstească înaintaşii.

Astăzi am vizitat un mic muzeu unde se păstrează o locomotivă ce a făcut epocă în timpul războiului de secesiune. Ea a devenit celebră prin ceea ce este cunoscut ca "The Andrews Raid", o mică istorioară de război dar, datorită penuriei de istorie americană, e bună şi asta. Atât de bună că, printre altele, a dat subiectul mai multor filme. Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost o scenă din apropierea muzeului. Aici, o şosea îngustă, cu numai două benzi de circulaţie, intersectează o linie ferată. Există evident semnalizări de tot felul şi bariere la care toate maşinile opresc în mod firesc. Surpriza a venit din partea trenului. După ce a sunat îndelung şi de la distanţă de credeam că vin pompierii, cu 10 metri înainte de barieră a oprit şi el. Numai după ce s-a asigurat că toate maşinile stau cuminţi, a îndrăznit să plece mai departe. Norocul lor este că asemenea intersecţii sunt foarte rare. Trenurile însele sunt rare, transportul pe cale ferată fiind aproape o curiozitate.

Chattanooga este azi numele unei localităţi. Renumele ei însă este dat de câmpul de bătălie din timpul războiului de secesiune (ei îi spun războiul civil). De aceea, denumirile celor mai multe firme şi instituţii sunt legate de cuvântul "battle", chiar şi şcoala, ca şi cum aici ar fi învăţat carte soldaţii ce s-au confruntat în luptă în urmă cu un secol şi jumătate. Bineînţeles că există şi un muzeu, din păcate foarte mic şi sărac, atât de sărac încât mă gândeam că am putea să le împrumutăm noi ceva exponate. Mi-a trecut însă când am vizitat parcul în care este amenajat. Acesta, parcul, este de fapt muzeul. Se întinde pe o suprafaţă imensă şi se parcurge cu maşina. Din loc în loc monumente de tot felul amintesc de regimentele care au luptat aici. Iarba este perfect tunsă şi totul extrem de curat. În România ar fi un teren tocmai bun de "ieşit la iarbă verde".

Ca peste tot pe unde am umblat, obiectivul meu principal a fost arta. Aşadar, am căutat mai întâi pe Internet orice răspunde la cuvântul arta. Cum erau mult prea multe, am limitat zona de căutare la o arie din ce în ce mai restrânsă. Am avut surpriza să constat că pe o rază de cinci mile de punctul în care mă aflam în Marietta, nici măcar centrul Atlantei, se găsesc 16 asemenea obiective. Plăcerea primei surprize s-a risipit repede când am constatat că majoritatea nu aveau nimic comun cu arta plastică; cuvântul este folosit pentru orice domeniu, de la arta meşterilor cismari, până la arta culinară. Au rămas însă destule şi cele de artă adevărată. Pe mine mă interesau însă nu numai galeriile de artă ci, mai ales, distribuitorii de artă, pentru că nu puteam sta acolo timp îndelungat să expun şi să aştept până când tablourile mele vor fi vândute. Eu căutam negustori de artă, cărora să le vând nu numai cele câteva tablouri ce le adusesem cu mine, dar şi tablouri pe care să le export ulterior din România. Aici am avut ajutorul lui Bill, care a dat telefoane şi m-a condus cu maşina la mai multe asemenea locuri posibile. Dezamăgirile au apărut pe măsură ce le vizitam. Clienţii importanţi ai unor asemenea negustori sunt instituţiile care cumpără în cantităţi mari tablouri de mari dimensiuni pentru decorarea sediilor lor. Achiziţiile din partea persoanelor particulare sunt nesemnificative în bugetul negustorilor de artă. De aceea atenţia lor este îndreptată către tablouri mari, unde ceea ce contează este în primul rând rama: lată, încărcată, pretenţioasă şi scumpă. Adevăratul negoţ al acestor societăţi este rama şi nu tabloul. Unele rame conţin doar postere, adică hârtie, iar altele, majoritatea, sunt copii după tablouri celebre - în special Monet - sau tablouri făcute în serie. Am aflat că pentru asemenea lucrări, executate în special de către chinezi şi coreeni, se plătesc între 10 şi 20 de dolari, ceea ce este mai puţin decât extrem de puţin. În SUA nu s-ar putea trai cu asemenea venituri. Galeriile adevărate, ca cele din România, sunt extrem de puţine. În multe oraşe, chiar dintre cele mari, ele pot lipsi cu desăvârşire. Explicaţia este simplă: americanii nu cumpără tablouri, decât într-o foarte mică măsură. În multe case nu am văzut tablouri deloc. Unele au tablouri, dacă proprietarul le-a primit cadou de la vreo mătuşă care, din lipsa de ocupaţie, s-a apucat de pictat. Rezultatul este ceva între naiv şi kitch, sau ambele. Numai cei mai pretenţioşi dintre americani cumpără tablouri de la galerii adevărate, şi numai de la un anumit nivel social în sus. Iar dacă nivelul este foarte sus, sau nesiguranţa în propriul gust artistic prea mare, atunci snobismul îi conduce la selecţii după criterii artificiale: stil modern, pictor renumit, sau recomandat de un critic de arta. În ceea ce mă priveşte, “recolta” mea de “business connections” a fost destul de slabă. Ce-i drept, aria investigată a fost destul de restrânsă în Georgia, dar aprecierile despre pictură la americani sunt valabile pentru întreg teritoriul. Există şi zone speciale, despre care însă voi vorbi la momentul potrivit.

Cineva m-a întrebat ce am împotriva criteriilor pe care le-am etichetat drept artificiale. Cumpărătorul de artă, atunci când este lipsit de informaţiile de bază, nu se poate pronunţa asupra stilului, iar numele pictorilor “renumiţi” îi sunt necunoscute. El apelează deci la specialişti. Să-i analizam deci un pic pe aceşti specialişti. Cum au devenit ei specialişti?

2. Dacă totuşi a făcut-o, a abandonat ideea de a deveni artist, pentru că, între timp, a aflat că talentul cu care a presupus că este dotat s-a dovedit a fi insuficient pentru un artist profesionist. În acea clipă s-a hotărât pentru cariera de critic, sau profesor, dar în acelaşi timp, psihologia lui s-a modificat. În loc să slujească arta, se slujeşte de ea, atât pentru aşi câştiga existenţa, dar şi pentru a se răzbuna pe cei care au reuşit acolo unde ei au eşuat. Ei sunt cei care, din proprie nepricepere sau din răutate, ajung să încurajeze non-valorile.

3. Cum tot dintre ei se recrutează şi profesorii, chiar şi viitorii artişti realmente talentaţi, sunt influenţaţi în timpul studiilor de îndrumările lor.

In Georgia totul a fost prea frumos pentru ca să se termine fără pată. Am plecat cu autobuzul seara târziu. Inainte de plecare însă, după ce am cumpărat biletul şi am depus bagajele, am uitat biletul la toaletă. Deşi îmi place să cred că sunt un om cu sânge rece, de data aceasta am intrat în panică. Am tras prea repede concluzia că cineva şi l-a însuşit şi va încerca să obţină bagajele cu el, pentru că tichetele de bagaje se menţionează pe bilet şi erau anexate acestuia. Imi reproşez şi astăzi că am căutat cu superficialitate în coşul de gunoi al toaletei, unde probabil a fost aruncat, pentru că am plecat de la premiza că cel care l-a găsit, dacă era om corect, l-ar fi predat la ghişeu. Cum la ghişeu n-a ajuns, rămânea valabilă ipoteza hoţului. A trebuit să cumpăr alt bilet, dar riscul furtului bagajelor continua să existe. Pentru ca ghinionul să fie complect, autobuzul a plecat cu întârziere, astfel ca la Memphis, unde urma să schimb, exista riscul să nu prind următorul autobuz către Harrison, staţia unde mă aştepta următoarea mea gazdă. Pierderea întâlnirii ar fi fost aproape o catastrofă, deoarece eu nu ştiam unde stă şi nici nu cunoşteam pe nimeni în tot statul Arkansas. Harrison este o mică localitate în munţi, care probabil că nici hotel nu are. Cât despre bagaje, ele ar fi circulat mult şi bine, deoarece în Harrison nu le-ar fi scos nimeni din portbagajul maşinii şi ar fi călătorit până la capăt de linie. Începea deci pentru mine o noapte de coşmar.

USA98