Expresia "Cezar a trecut Rubiconul" are putere de simbol pentru că a asociat forţat două entităţi de dimensiuni foarte diferite: grandoarea lui Cezar şi micimea Rubicobului. Dacă ar fi să aplic acelaşi procedeu, ar trebui ca numelui meu să-i asociez o apă foarte mare. Râurile sunt mult prea mici şi chiar Atlanticul a fost deja trecut de prea multe persoane. Imi rămâne doar să folosesc expresia cunoscută ca simbol pentru o mare decizie, cu menţiunea că decizia este mare pentru mine şi nu pentru omenire. Da, pentru mine şi posibilităţile mele financiare, trecerea Atlanticului este o decizie mai mare chiar decât invadarea Galiei de către armatele romane, pentru că eu nu mi-aşi putea permite să întreprind tot atâtea călătorii câte teritorii au cucerit romanii. Pe scurt, marea aventură a început.

Mi-ar fi plăcut să vă invit la o şezătoare dar, cu o uşoară corecţie de gen, mă apropii mai mult de adevăr. Nu sunt scriitor, iar obiectivul meu nu este să fac literatură cu orice preţ, ci să redau sincer impresiile acestei călătorii care începe azi printr-un zbor de la Bucureşti către New York. Şederea îndelungată pe scaunul strâmt al avionului este dificilă, aşa că, după câteva ore, starea de şezător devine senzaţia dominantă. De aici şi titlul. Recunosc că, în aceste condiţii, a nota impresii este şi o încercare de umplere a timpului. Imi propusesem însă, încă dinainte de a pleca, să-mi notez pe loc impresiile de călătorie pentru că numai astfel ele sunt cu adevărat autentice. Nu pot deci decât să "stau şi să cuget", deşi ar fi mai eficient să dorm, mai ales că sunt treaz de la două noaptea. Somnul însă nu vine. Rămâne deci prima soluţie.

Chacun a son default ou toujours il revient, a zis La Fontaine pe limba lui. Echivalentul românesc ar fi proverbul cu lupul care revine unde a mai mâncat odată, dar v-aţi fi gândit de ce lup şi ce anume ar fi de mâncat peste ocean. Am vrut doar să spun că este a doua excursie în Statele Unite, aşa că, fără să vreau, fac comparaţii.

Spre regretul meu, Alpii sunt din nou sub nori. Intinderile de apă se pare că sunt preferate de zei. Nu ştiu dacă este sau nu o coincidenţa, dar aproape întotdeauna când am zburat deasupra mărilor sau oceanelor, cerul era senin. Anglia, nici apă nici continent, etalează o turma de nori mărunţi, asemănători oiţelor, parcă pentru a ne aminti de renumita lâna de Shetland. Nu se văd de aici insulele Shetland, dar nici departe nu sunt. S-au schimbat timpurile: cândva englezii păstoreau oi, astăzi păstoresc nori. Mai către vest, oiţele se transformă în dinozauri pentru ca, în final, o masă lăptoasă ne lasă fără orice peisaj cât de cât interesant. Un somn bun ar fi soluţia ideală, dacă aşi putea să dorm. Sunt însă prea obosit şi rămân într-o stare de supraexcitaţie. Chiar şi vecinul meu de scaun a adormit, probabil obosit de trăncăneala mea. Este un român plecat în America mai demult şi care venise acum să-şi ajute familia. A avut însă ghinionul să-şi distrugă într-un accident maşina pe care tocmai le-o cumpărase. Uitase probabil că stilul de circulaţie auto în România este diferit. Si era tot atât de evident că lipsa de informare, atât a lui cât şi a rudelor lui, făcea ca ajutorul să fie valorificat mult sub posibilităţi. Oricum, nu o maşină de lux le trebuia rudelor lui.

Traversăm oceanul. Frumos dar plictisitor. Acelaşi peisaj, sub aceeaşi aripă de avion. Şi scaunul, care devine din ce în ce mai strâmt... Avionul este un AIRBUS 310, din cele importate cu mult cântec, acum câţiva ani. Este însă singurul care poate opera pe marile aeroporturi internaţionale şi, trebuie să recunosc, serviciile la bord sunt perfect similare cu cele oferite de compania DELTA cu care am zburat data trecută, dar care s-a retras din România între timp. Nu eram de talia lor.

Mi-am amintit de Gara de Nord din Bucureşti. Un spectacol penibil. Zeci de indivizi de toate culorile m-au asaltat la coborârea din tren până în staţia de taxiuri, propunând fiecare o cursa mai avantajoasă decât ceilalţi concurenţi şi, mai ales, faţă de taxiurile "oficiale". Poate că aşa şi era dar, după figurile lor, exista un risc mai mare: să nu ajung niciodată la aeroport, ci în altă parte şi fără bagaje. Oricum, spectacolul era cât se poate de oriental.

Uneori, atunci când sunt obosit, am tendinţa să filozofez. Unii colegi, mai răutăcioşi, spun că aşi avea-o tot timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filozofia îşi păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, aşa că, pentru filozofie, n-ar exista nici un pericol. Cât despre înclinaţiile mele către astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului; iubire (filo) de cunoaştere (sofia). Da, mi-ar plăcea să ştiu mai multe decât ştiu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în mine un filozof. Profesioniştii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru atâta lucru.

Sofia mai înseamnă şi înţelepciune aşa că, potrivit acestui sens, suntem cu toţii filozofi. Cine nu iubeşte înţelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înţelepţi este cu totul altceva. (Lumea ar fi în acest caz cel mai plictisitor lucru cu putinţă.) Şi apoi, ce este înţelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că proştii se ocupă de trecut, înţelepţii de prezent şi nebunii de viitor. Dacă ar fi fost puţin nebun, ar fi avut mai mult de câştigat: în braţele Josephine, ca să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranţă mai bine decât în inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înţelepciune. Nu am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupaţi de prezent, dar sunt înclinat să cred că înţeleptul este cel se preocupă de viitor. Daţi-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu şi eu puţin, dacă nu chiar un filozof, măcar un fan al ei.

De ce am spus că nu mi-aşi dori să fiu considerat filozof? Pentru că, de la Socrate până azi, filozofia a parcurs drumul complect de la sublim la ridicol. Mai întâi, din terenul mare al cunoaşterii, s-au desprins rând pe rând, nu numai ştiinţele exacte, ci şi cele mai puţin exacte, dar cu domenii suficient de bine delimitate, ştiinţe ce şi-au construit mijloace proprii de investigare, definindu-se astfel ca discipline de sine stătătoare. Filozofiei i-a rămas din ce în ce mai puţin teren de investigare şi, mai grav, din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să facă carieră ca filozofi. Filozofii rămaşi s-au străduit la rândul lor ca, după modelul ştiinţelor exacte, să-şi construiască şi ei un limbaj propriu dar, din păcate, nu pentru a face exprimarea mai clară, ci dimpotrivă. Dacă Socrate făcea filozofie cu toată lumea şi pentru toată lumea, folosind limbajul adecvat interlocutorilor, dar punând în discuţie probleme filozofice esenţiale, astăzi filozofia este doar o paradă de limbaj, uneori parcă menită tocmai să ascundă lipsa de conţinut sau de idei. Quand un philosophe nous repond, on ne comprend plus du tout ce qu’on lui avait demande. (Andre Gide) Consecinţa o consemnează unul dintre ultimii filozofi cu bun simt: "autorii de texte filozofice .... sunt mai numeroşi astăzi în lume decât cititorii lor". (Gabriel Liiceanu.)

Ca cititor, prefer eseurile oamenilor de ştiinţă autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filozofi fără să vrea. Ei cel puţin au trecut proba unui intelect superior. Primii filozofi erau prin definiţie şi savanţii timpului. Majoritatea celor serioşi de mai târziu, aveau şi ei studii din cele mai serioase. Probabil că asemenea gânduri îl preocupau şi pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă". Ideea nu este deci nouă, dar se pare că nu convine. De ce oare? Nu vă gândiţi la binecunoscuta reclamă pentru scutecele pempers.

Intre timp, la televizorul avionului a început un nou film. Un tip care seamănă cu Ciorbea se uită la un obiect ciudat, ne-identificat. Obiectul dispare, dar rămâne Ciorbea uitându-se. Dispare Ciorbea, dar reapare obiectul. Parcă s-ar uita şi el, dar nu găseşte pe nimeni, aşa că dispare. După un timp, apare un desen animat care râde de noi. Filmul continuă.

Continentul american ne primeşte cu cer senin. Suntem deasupra Canadei. Este ora 8 seara acum în România. La televizor tocmai s-a terminat o telenovelă şi începe o alta. Aşa e pe plaiurile mioritice: deal, vale, deal, vale, şi aşa mai departe la infinit. Nimic nou sub soare. Cam asta e tot ce-am înţeles eu din filozofia lui Blaga despre români. Oricum, Blaga e mare chiar şi numai pentru atât. Să vedem ce "novelă" voi face eu în "lumea nouă".

Dar, fie şi cu valize deteriorate, mă aflu acum din nou pe pământ american, mai exact pe betonul aeroportului J.F. Kennedy, unde o voce de chinezoaică anunţă ceva ce greu poţi înţelege dacă nu ştii dinainte ce vrea să spună. Până la abordarea "marilor probleme", trebuie să mă schimb urgent de hainele de Braşovean pentru că în New York sunt în acest moment 31 de grade Celsius.

Un alt avion, mai mic, mă va duce peste câteva ore la Miami. De data aceasta am evitat New York-ul. L-am văzut data trecută şi consider că este suficient. Din vizita precedentă îmi vine acum în minte prima noapte când, din cauza diferenţei de fus orar, nu puteam să dorm dar, din cauza oboselii, eram incapabil să fac ceva, astfel că priveam tavanul camerei din Gramercy Park Hotel, unde ajunsesem la recomandarea vecinului de scaun din avion, un neamţ stabilit în USA. După opinia lui nu trebuia să caut cel mai ieftin hotel, pentru că s-ar putea să mă coste mai mult, fie chiar şi pentru faptul că, fiind probabil la periferie, voi cheltui mai mult timp şi bani pentru transport. Banii, dar şi timpul, erau două criterii importante de apreciere, deci i-am dat dreptate. Gramercy Park Hotel este destul de ieftin şi este situat pe Lexington Avenue, chiar în inima Manhattan-ului. Atunci s-a născut în mine ideea să notez impresii de călătorie dar, cum orice minune ţine trei zile, după ce m-am obişnuit cu orarul local, dormeam în picioare de oboseală, la orice oră.

Îmi mai amintesc prima masă, într-un restaurant indian, cu ce mai picantă mâncare ce am gustat-o vreodată şi, bineînţeles, oraşul, nu numai cu construcţiile dar, mai ales, cu respiraţia lui. Da, cred că respiraţie este termenul potrivit deşi, cu siguranţă, el nu spune nimic dacă n-o cunoşti. Oraşul nu este foarte poluat, din cauză că oceanul îi trimite permanent o briză de aer curat, dar are un miros şi un zgomot de fond specifice. Este impresionant, pe alocuri chiar frumos, dar aproape nimeni nu-şi doreşte să locuiască acolo. Am cunoscut mai târziu mulţi americani, de la Atlantic la Pacific. Mulţi nu văzuseră New York-ul în viaţa lor, iar majoritatea nu doreau nici să audă de el. Are o faimă de ne-invidiat. Americanii obişnuiţi sunt oameni paşnici, care nu vor să-şi strice tihna din localităţile liniştite în care trăiesc.

New York-ul este fascinant o singură dată, de curiozitate. El este un oraş cu o puternică personalitate, foarte original, interesant, dar nu este deloc caracteristic pentru Statele Unite în ansamblul lor. Apoi, faţă de dimensiunea gigantică a metropolei, în Manhattan, cartierul pe care îl avem cu toţii în vedere atunci când ne gândim la New York, în Manhatten deci lucrează relativ puţini oameni şi locuiesc şi mai puţini. După orele de lucru, cei mai săraci se retrag în cartierele învecinate, cei mai bogaţi, cu cât mai bogaţi cu atât mai departe, iar oraşul începe să semene cu un depozit uriaş de gunoaie materiale şi umane, dar care, ca printr-un miracol se trezeşte odată cu ivirea zorilor şi redevine proaspăt şi plin de viaţă. Nimic din toate acestea nu se află în restul teritoriului Statelor Unite, iar oamenii, mai ales oamenii, sunt cât se poate de diferiţi. Eu pe ei vreau să-i cunosc.

Dar, să revin în actualitate. Până la decolarea avionului spre Miami am destul timp să mă bărbieresc şi să privesc lumea ce se mişcă de colo colo. În România sunt la moda, în special pentru femei, pantofii cu talpă foarte groasă. Spre surprinderea mea, nu văd pe nimeni aici să poarte aşa ceva. Spiritul practic al americanilor nu se dezminte nici chiar în materie de modă feminină. O sanda uşoară este cu siguranţă mai comodă pe căldură decât acele încălţări ce par a fi mai curând şenile decât pantofi, excelente ce-i drept prin zloata iernile noastre. Dacă mă uit bine, constat că nu e mare diferenţa în moda de acum trei ani şi cea de azi dar, cum eu sunt departe de a fi un specialist, e mai bine să mă abţin de la remarci auto-distrugătoare cum sigur sunt cele din domeniul modei.