Hotelul la care am tras în Los Angeles aparţine unor chinezi şi, în consecinţă, întreg personalul este format din chinezi, cu excepţia unui recepţioner. Acesta este un american blond, de aproximativ 40 de ani, cu o îndelungată practică în conversaţia cu străinii, pentru că patronii şi colegii săi sunt ei înşişi străini, iar engleza lor este destul de aproximativă. Este deosebit de amabil şi are o deosebită răbdare, chiar plăcere, în a se face înţeles. Vorbeşte rar, extrem de clar, se ajută de hârtie şi creion dacă e cazul şi nu te lasă până când el însuşi nu se asigură că tu ai înţeles totul perfect. Mie mi-a fost de folos pentru informaţiile utile ce mi le-a dat cu privire la mijloacelor de transport în comun. Cunosc de data trecută centrul, când mersesem pe jos până în Beverly Hills ceea ce este imens, şi mai cunosc zona de sud, între Orange şi Long Beach, pe unde mergeam cu maşina prietenului meu. Acum doresc să ajung odihnit în Santa Monica pentru ca să vizitez în detaliu zona din vecinătatea oceanului. Oraşul este întins, distanţele sunt foarte mari, aşa că mersul pe jos, cu tot antrenamentul meu, trebuie bine administrat.

Graţie recepţionerului meu, am economisit deja mult timp şi energie; după nici zece minute, mă aflu în autobuzul ce mă duce direct la Santa Monica. Sunt doar câţiva pasageri şi merge repede. Până să mă acomodez a şi traversat down-town-ul. Ce-I drept, asta nici nu era prea greu pentru ce acesta nu este prea întins. Până la ocean însă drumul e lung, dar cel puţin voi ajunge acolo odihnit. Destul de repede maşina se angajează pe Sunset Blvd. Mă uit pe hartă şi remarc încă odată cât de haotic este Los Angeles faţă de New York, spre exemplu, cu străzile lui paralele şi perpendiculare. Aici, dezvoltarea a fost din aproape în aproape, la întâmplare. Bulevardul Sunset pare să fie unul dintre cele mai vechi pentru că, în ciuda lungimii lui - ajunge la ocean - are un parcurs foarte destul de sinuos. Din el se desprinde bulevardul Santa Monica, mult mai drept şi, evident, mai nou. Deocamdată, casele care-l străjuiesc, mai mult îl delimitează decât ăl străjuiesc, pentru că sunt mai mult decât modeste. Dugheană este cuvântul potrivit pentru oricare din clădirile de aici. Au un singur etaj, rareori două, şi nu se deosebesc cu nimic de orăşelele provinciale româneşti de dinainte de război. Se vede limpede ideea în care au fost construite: un mic magazin la parter şi locuinţa negustorului la etaj. Vitrinele au maximum trei metri, cele mai multe doi metri, sau chiar mai puţin. China Town, din apropiere nu schimbă arhitectura cartierului ci doar structura etnică a pasagerilor autobuzului care, între timp, s-a aglomerat destul de mult. Mulţi asiatici ce se duc la lucru, marea majoritate în comerţ. În mod evident, numai cei mai săraci dintre localnici folosesc autobuzul. În faţă însă se zăreşte binecunoscutul foto şi telegenicul deal pe care scrie Hollywood. Multă vreme am confundat "holly", care înseamnă stejar verde, cu "holy", care înseamnă sfânt, şi mă întrebam ce poate fi sfânt aici, unde aproape nimic nu e sfânt.

Iată şi o veste bună: am părăsit bulevardul Sunset şi ne-am angajat pe Santa Monica Blvd. Păstrăm însă direcţia iniţială, adică sunset (asfinţit). Din nefericire, peisajul nu s-a schimbat radical, aşa cum m-aşi fi aşteptat. Bulevardul Santa Monica este unul dintre cele mai renumite, nu-i aşa? Mă aşteptam la construcţii impunătoare, feeric luminate, chiar dacă acum e dimineaţă şi soarele ar face inutilă lumina artificială, dar s-ar observa măcar instalaţiile. Bulevardul este mărginit însă de aceleaşi case modeste, la care eu mă uit totuşi cu atenţie în căutarea a tot ceea ce ar avea vre-o legătură cu pictura. Casele sunt ceva mai americanizate; nu mai au nici măcar etaj, doar parter, e drept că ceva mai mare. Vitrinele sunt cert mai mari. Nu există însă nici o ordine în arhitectura lor, multe spaţii nefolosite, dezordine, astfel că aspectul final este chiar mai dezagreabil. Dealul cu Hollywood este acum pe partea dreaptă. La un moment dat, pe partea stângă o deschidere frumoasă indică accesul într-un cartier elegant. Tot pe stânga se ghicesc ici colo construcţii, sau străzi ce conduc către construcţii implicate în cinematografie. Încet, încet, peisajul se îmbunătăţeşte, dar nu în mod semnificativ. Deşi am acum suficient de multă experienţă pentru ca să mă fi obişnuit deja cu stilul american de arhitectură totuşi, ca european, am dezavantajul că asociez oraşul modern cu clădirile înalte, ceea ce aici nu se întâmplă. Chiar şi acum, apar din ce în ce mai des clădiri ce dovedesc prosperitatea proprietarului dar, din cauza înălţimii modeste, cad în derizoriu. Unele magazine se ocupă cu vânzări de automobile, piese de schimb, ateliere de reparaţii, etc., ceea ce le dă un aspect şi mai puţin elegant.

Dealul cu Hollywood a rămas de mult în urmă. Drumul este mult mai lung decât mă aşteptam, chiar cu autobuzul care merge repede pe un bulevard cu patru benzi de circulaţie, la o oră când strada nu este deloc aglomerată. Cei care trebuiau să meargă la serviciu au făcut-o demult, iar cei fără asemenea obligaţii, încă nu au plecat de acasă. Autobuzul s-a mai eliberat un pic, iar structura socială s-a schimbat. Ca în multe locuri din oraşele USA, te poţi aştepta şi aici să vezi tot felul de ciudaţi. De data aceasta însă o pereche întrece orice (ne)aşteptări. Ea, deşi grasă, este îmbrăcată în alb şi are zeci de "podoabe" de cele mai intense şi nepotrivite culori posibile. Pantalonii, din tricot foarte strânşi pe corp, scot în evidenţă un fund ca un balon gata să plesnească şi două picioare capabile să provoace voma. Părul este de asemenea colorat ca un curcubeu. El este mai greu de descris pentru că ceea ce poartă pe el cu greu ar putea fi numite haine. Mai curând ceva împrumutat dintr-un film ştiinţifico-fantastic pentru copii. Oricum este ceva de asemenea foarte colorat. Amândoi se străduiesc să pară dezinvolţi; el este de-a dreptul mitocan. Sigur nu sunt întregi la minte. După mai multe căutări, pentru că autobuzul este destul de liber acum, s-au aşezat chiar în spatele meu. Vorbesc ruseşte. Mică-i lumea!

Intre timp peisajul s-a schimbat. După ce am străbătut o zonă mai elegantă, am reintrat într-o zonă modestă, dar, oricum mai elevată decât prima. Într-o staţie oarecare, şoferul autobuzului, mai exact o şoferiţă, şi-a luat poşeta şi a plecat, fără să oprească măcar motorul; în locul ei, a urcat un alt şofer. Totul în câteva secunde. N-au schimbat nici un cuvânt între ei, cu excepţia salutului obişnuit. Autobuzul merge mai departe. Asta contează.

In sfârşit, am intrat într-o zonă elegantă. Nu pentru că ar fi crescut înălţimea clădirilor dar, în locul dughenelor a apărut vegetaţia ce ţine la distanţă unele de celelalte vile elegante. Este cartierul Beverly Hills. Străzi frumoase, ca nişte alei, se desprind din bulevard şi pătrund în dreapta noastră într-un cartier liniştit, aerisit, fără circulaţie intensă, cu maşini elegante la poartă, deşi pe cele mai elegante le ghiceşti în garaje. O pajişte largă separă primele case de traficul bulevardului. Întregul cartier arată ca un parc cu case. Pe partea stângă, câteva clădiri înalte sunt sedii de bănci şi alte instituţii.

După Beverly Hills, eleganţa dispare, intrăm în stilul american clasic, dar de nivel incomparabil mai ridicat faţă de prima parte a bulevardului, care de fapt nici nu era american ci doar perimat. La distanţe mai mici sau mai mari de bulevard, se zăresc clădiri mai importante. Pe un mic deal din dreapta se vede Mormon Temple. Câteva clădiri elegante, atât pe dreapta cât şi pe stânga, aparţin Centrului Medical de Cercetare a Cancerului John Wayne. Presupun că nu este o coincidenţă şi numele aparţine binecunoscutului actor care probabil că a făcut o donaţie în acest sens. Dacă nu mă înşel, el a murit de cancer. Toate clădirile sunt noi.

La Santa Monica este frumos. Un mal înalt şi abrupt separă plaja largă de oraş. Pe mal, o fâşie verde, excepţional îngrijită, este din păcate populată cu indivizi dubioşi ce-şi fac aici adăpost, în lipsa unei locuinţe. Dincolo de stradă, blocuri. Frumoase, elegante, cu apartamente probabil confortabile, sunt totuşi doar blocuri. Se vede că aici spaţiul este scump şi fiecare metru este valorificat la maximum. Nu departe de litoral există o stradă destul de lată, fără circulaţie auto, intens luminată - între timp s-a întunecat - şi mărginită de magazine de tot felul, cofetării, restaurante, etc. Pe scurt, o zonă comercială, un paradis al pietonilor. Acesta este cel mai fotografiat loc cu eticheta Santa Monica. De aici s-au colectat cele mai multe dintre imaginile ce au construit în mintea noastră conceptul Santa Monica. Din păcate fără galerii de artă.

La întoarcere, autobuzul este aglomerat încă de la plecare. Majoritatea sunt lucrători din comerţ care tocmai au ieşit de la lucru. Mulţi negri şi asiatici. Autobuzul este mijlocul de transport al celor mai săraci. Figurile lor sunt destul de obosite. Dacă n-ar fi diferenţele de rasă, aşi crede că sunt acasă. De data aceasta bulevardul Santa Monica este aglomerat, chiar foarte aglomerat. Autobuzul merge încet. În plus, s-a nimerit să fie şi un vehicul obosit, cu amortizoarele deteriorate care evidenţiază denivelările din asfalt. Incredibil pentru starea generală excelentă a drumurilor din USA, dar cât se poate de adevărat; pe bulevardul Santa Monica asfaltul este deteriorat. Două mituri s-au spulberat într-o singură zi: 1) există drumuri proaste chiar şi în Statele Unite şi 2) bulevardul Santa Monica nu este o strada frumoasă.

Iată o scenă amuzantă şi, în acelaşi timp, interesantă. O chinezoaică, cu puţin înainte de a coborî, mi-a cedat mie locul, deşi nu eram în imediata ei vecinătate. Mai aproape de ea se aflau alte persoane, chiar câteva femei, una dintre ele chinezoaică ea însăşi şi mai în vârstă decât mine. Oferta ei, însoţită de un zâmbet, putea fi interpretată greşit, dacă n-aşi fi avut explicaţia. Se întâmplase ca la urcarea în autobuz să fie alături de mine iar eu, bineînţeles, i-am acordat prioritate. Gestul meu se vede că este atât de rar pe aici, încât, deşi îl cunoştea teoretic, se pare că nu i se mai întâmplase până atunci. Cavalerismul meu demodat (pentru ei) a făcut-o fericită pentru câteva secunde. Iată cum poţi face o faptă bună fără prea mare efort. Cu timpul autobuzul aproape s-a golit. A urcat în schimb, printre alţii, o tipă ce nu pare asiatică dar are două fetiţe cu asemenea figuri. Ceea ce atrage atenţia la ea este "dotarea tehnică": căruciorul pentru fetiţa cea mică pe care o poartă în braţe acum într-un ham, un rucsac pe spate, o sacoşă mare şi poşeta în mănă. E o combinaţie de excursionist şi Moş Crăciun. Fetiţa cea mare nu este nici ea prea mare, trebuie s-o ţină permanent de mână, iar pe treptele autobuzului le-a parcurs mai mult zburând, atârnată de mâna mamei.

Ţinta zilei de azi este vizitarea unor galerii de artă ale căror adrese le-am cules de pe Internet încă de acasă. Cu una dintre ele am avut chiar un schimb de mesaje, în ideea organizării unei expoziţii. Ieri am intrat în pielea unui turist, cu dorinţa de a vedea ce i se oferă acestuia în materie de artă, atunci când merge la întâmplare. Eu n-am mers chiar la întâmplare pentru că, pe de o parte, am dorit eu însumi să vizitez aceste locuri şi, pe de altă parte, doar am simulat ceea ce face un turist obişnuit, dar cu ochii în căutarea galeriilor de artă. Dacă prima parte poate fi interpretată ca o activitate din agenda mea de lucru pe care pot s-o bifez ca executată, în sensul că am văzut ceea ce îmi propusesem, indiferent dacă mi-a plăcut sau nu, în schimb partea a doua a fost un eşec total, pentru că nu am găsit nici o galerie de artă sau magazin care să vândă tablouri, indiferent de ce calitate. Singurele legături cu arta au fost câteva firme cu nume ca "arta meseriaşilor tapiţeri", cu variaţiuni: sticlari, blănari, oţelari, sau de oricare alte feluri cu excepţia celor artistice.

Drumul cu autobuzul îmi oferă un nou prilej să remarc structura oraşului, specifică de altfel multor metropole: în centru se află aşa numitul down-town-ul, format din clădiri înalte (spaţiul e scump aici) ce adăpostesc cu precădere bănci, societăţi de asigurări şi mari companii internaţionale. Este centrul financiar. Parterul zgârie-norilor este de cele mai multe ori, un hol mare cu lifturi. Dacă ai treabă cu cineva, trebuie să ştii dinainte adresa exactă: etaj, apartament. O clădire poate avea sute de firme, iar la parter nu scrie nimic. Seara, centrul este pustiu. El este înconjurat de o centură de construcţii modeste, din ce în ce mai modeste, pe măsură ce ne îndepărtăm. Ele aparţin vechiului oraş, din care numai centru financiar s-a modernizat. După această centură apar adevăratele cartiere rezidenţiale unde şi-au construit locuinţe ce cu bani mai mulţi. Atunci când oraşul s-a mărit, au apărut alte zone de interes şi alte cartiere periferice sau rezidenţiale. Oraşul apare ca un ocean ne-interesant dar presărat cu insule interesante. Los Angeles este în mod particular extrem de extins. Partea de sud şi litoralul Oceanului Pacific sunt excepţii de la regulă pentru că sunt omogen frumoase. Sudul în special este construit pe principii moderne: străzi trasate mai întâi pe planşetă şi apoi pe teren, spaţii verzi stropite zilnic, case familiale bine îngrijite. Centrul mai are aici o particularitate amuzantă: este situat pe o colină, deci este mai sus decât zona limitrofă, ceea ce este în contradicţie cu denumirea down-town, care înseamnă oraşul de jos. Deci oraşul de jos este sus. Înfăţişarea lui este diferită pe parcursul unei săptămâni; dacă în zilele de lucru este plin de viaţă şi elegant, în timpul sărbătorilor este pustiu, rece şi inospitalier.

Structura socială este şi ea diferită: în centru, "gulerele albe" sunt în marea lor majoritate albi, în timp ce zona vecină este populată cu precădere de mexicani şi asiatici. Este zona serviciilor (restaurante, hoteluri, etc.), iar în servicii lucrează cei mai mulţi imigranţi, în special în alimentaţia publică. Normele impuse de stat sunt deosebit de severe şi numai cei care nu au de ales se angajează în astfel de activităţi. În centura ce înconjoară down-town-ul, mai multe zone cu clădiri demolate, sau în curs de demolare, indică tendinţa de lărgire a centrului. Într-adevăr, centre de interes sau rezidenţiale pot fi oricâte dar un centru financiar de talie mondială nu poate fi fărâmiţat, motiv pentru care se extinde cel gata format. Totuşi, faţă de dimensiunea uriaşă a oraşului, centrul financiar din Los Angeles este minuscul pentru că este în exclusivitate. Cum am mai spus, după terminarea programului de lucru, se goleşte.

Bulevardul Santa Monica nu este decât o arteră de circulaţie, ce-i drept foarte lungă. Ea leagă centrul oraşului de litoralul Oceanului Pacific, dar rămâne doar o simplă arteră de circulaţie, o stradă cu aspect modest. Din ea se desprind căile de acces către diferite zone de interes, dar acestea nu se găsesc pe bulevard. Aspectul modest nu se schimbă nici măcar în apropierea litoralului, deşi magazinele de aici sunt magazine de lux. Ele vând automobile de lux, expuse în spaţii adăpostite. În interior, totul este frumos, dar din exterior, magazinul arată ca un depozit, ceea ce şi este în fond.

In sfârşit, am ajuns. De aici voi merge pe jos, pentru că pe străzile din zona care mă interesează nu circulă nici un mijloc de transport în comun. Plimbarea îmi prilejuieşte vederea din exterior a studiourilor Metro Golden Mayer. Arată bine, în sensul că toate construcţiile indică o firmă prosperă, dar aspectul este ceva între o întreprindere industrială şi o puşcărie. Ziduri masive împiedică orice privire. În zonă pe lângă construcţii terminate, multe altele sunt încă în lucru. Patru clădiri mari şi frumoase sunt deja construite, iar în vecinătate, terenul este pregătit pentru altele. În curând, aici va fi un cartier modern şi foarte frumos.

Am ajuns la prima galerie de pe lista mea. Surpriză! Aici sunt aproape toate galeriile de pe lista mea! Pe o arie delimitată de patru străzi, mai multe clădiri, probabil foste depozite, au fost amenajate în galerii de artă. Toate sunt numai cu parter, mari, fără ziduri interioare şi cu uşi suficient de largi şi înalte pentru a permite accesul camioanelor cu mărfuri. Amenajarea constă în faptul că pe zidurile din beton ne-finisat s-au montat bare din metal pentru atârnat tablouri, lămpi de iluminat şi unul sau mai multe şiruri de panouri, în funcţie de dimensiunea halei, pentru a mări suprafaţa de expunere. Unele asemenea hangare au fost compartimentate prin panouri uşoare pentru a adăposti mai multe galerii mici. Acum îmi explic de ce eu le vedeam pe hartă aproape unele de altele. Adresele sunt ale străzilor vecine dar, în realitate ele au aceeaşi adresă, formează un, să-i zicem, centru artistic, şi sunt înconjurate de un gard unic şi zdravăn pentru a uşura paza pe timpul nopţii. Acum, în plină zi, eu sunt singurul vizitator, motiv pentru care mă simt oarecum stingher plimbându-mă printre depozitele-galerii. Toţi ceilalţi, fie că aparţin personalului administrativ, fie că sunt expozanţi, stau în faţa clădirilor şi se uită la mine ca la o curiozitate, sau, în grupuri de câte doi sau trei, discută la o ceaşcă de cafea. Nu există nici un alt vizitator. (Vi-zi-tator e unul care vine în timpul zilei?)

Cum americanii nu fac nimic fără utilitate, se naşte întrebarea care este utilitatea strângerii laolaltă a atâtor galerii, într-o zonă aproape izolată. În mod evident, scopul nu este vânzarea către publicul-vizitator, pentru că aici nu există vizitatori. Orice artist profesionist are nevoie însă să-şi treacă în curriculum-vitae câte o expoziţie, cu comentarii ale criticilor de artă, publicitate, etc. Cota lui artistică, mai ales în marele oraşe, este evaluată în funcţie de aceste notaţii. Fără ele, el nu există ca profesionist. Scopul expoziţiei nu este deci vânzarea imediată, ci formare, consolidarea şi întreţinerea unui nume, pentru că preţul tablourilor depinde de cotaţia numelui. De ce aici şi nu în centrul oraşului, sau măcar pe arterele principale, unde ar putea veni şi vizitatori? Pentru că aici este mai ieftin. Cum vânzarea imediată nu prezintă interes, de ce să plătească o chirie mai mare?

Calculul lor este perfect pentru ei, dar nu se potriveşte deloc cu interesele mele. Nu am intenţia să mă stabilesc în USA - sunt prea bătrân pentru asta - şi, în câteva săptămâni cât îmi pot permite să stau aici, nu am nici o şansă să-mi fac un nume. Chiar dacă mi-aşi dori, asta ar însemna mult timp şi o groază de bani pentru chirie, critici de artă, publicitate, etc. Nu am nici timp şi nici bani. Fie şi numai aducerea unui critic de artă costă enorm, iar dacă acesta este el însuşi unul modest, cheltuiala ar fi cu totul inutilă. Un nume se face în timp, punând cărămidă lângă cărămidă, cu tenacitate şi răbdare.

Iată încă un proiect care cade: nu ar fi de nici o utilitate să fac o expoziţie aici. Fireşte, galerii mai sunt, chiar din cele în care aşi putea să expun tablouri izolate, nu neapărat expoziţii personale. Asta înseamnă noi drumuri, noi căutări, dar adevărul este că acum nu mai am suficiente tablouri care să mă reprezinte. Pe de o parte, câteva din cele mai bune dintre cele cu care venisem fie că le-am lăsat în galeria din Fort Lauderdale, fie că sunt date pe la prietenii care au avut amabilitatea să mă găzduiască. Pe de altă parte, nu am reuşit să pictez în timpul excursiei decât mult prea puţin. De ce n-am pictat? Asta e o altă poveste. Încerc oare să mă justific? Nu, nu sunt justificări pentru că ele nu duc la cauze; sunt doar realităţi de care trebuie să ţin seama. La cauze nu am chef să mă gândesc acum. O voi face altă dată, când probabil că va trebui să mă recunosc învins. Acum trebuie să văd care este cea mai bună soluţie pentru momentul de faţă. Să umblu cu lucrări neconvingătoare ar fi de-a dreptul dăunător. În consecinţă, aşteptarea în Los Angeles pare a fi fără rost. Altă soluţie ar fi să mă apuc serios de pictat, dar se pune problema unde voi locui. Nu-mi pot permite să stau la hotel. Hotelurile, chiar cele mai modeste, sunt prea scumpe pentru punga mea. Eric nu mă poate găzdui pentru că nu are unde. La familia Urso, în nordul Californiei, aşi putea sta o săptămână, două, dar numai după ce Marlene se va întoarce acasă; acum e plecată. Asta înseamnă încă zece zile de cheltuială prin hoteluri. Ce capodopere voi face eu acolo în timp scurt şi în condiţii de stres e greu de ştiut acum. Iar după ce le voi picta, urmează să consum alt timp, cu alte speranţe privind vandabilitatea lucrărilor mele. Posibil, dar incert, mai precis ne-convingător. Se pare că singura soluţie rezonabilă este să-mi recunosc înfrângerea şi să-mi îndrept privirea spre casă. De acolo voi putea să pregătesc lucrurile mai bine, insistând pe Internet sau poate o altă vizită, mai bine pregătită. Oare? Nu cumva am obosit? Se prea poate! Deocamdată trebuie să mă îndrept către hotel, pentru că ziua se apropie de sfârşit.

Nivelul social, sau mai curând intelectual, al americancelor poate fi evaluat în kilograme, deci cântărit pe cântar. Dorinţa de a obţine un loc de muncă în Statele Unite şi, ca o consecinţă, afluenţa imigranţilor din toate colţurile lumii face ca produsele alimentare să fie foarte diverse şi apetisante. E greu să rezişti atâtor bunătăţi şi, mai ales, nu trebuie să te osteneşti să le prepari. Efectul se vede în cantitatea de grăsime suplimentară depusă în special pe şoldurile femeilor. De ce femeile se îngraşă mai mult decât bărbaţii nu ştiu, dar aşa e. Femeile mai rafinate ştiu şi pot să se abţină, pentru că au voinţa necesară. Un intelectual este prin excelenţă un om cu voinţa şi perseverenţa necesare atingerii unor obiective pe termen lung. Acest exerciţiu el îl deprinde de mic, când învaţă să citească literă după literă, cuvânt după cuvânt, pentru a desluşi înţelesul unei fraze şi, mai apoi, frază după frază şi carte după carte pentru a dobândi un plus de cunoaştere. Educaţia voinţei odată însuşită este mai uşor de aplicat şi în alte obiective, de importanţă mai mică, cum ar fi alimentaţia rezonabilă.

Negresele sunt de multe ori mai frumoase decât albele, dar se îngraşă şi ele repede. Chiar puţin mai devreme a plecat una de lângă mine, nu prea înaltă, despre care n-aşi putea spune că e grasă, pentru că are talie, dar fundul ei e ca un balon. În privinţa greutăţii cel mai bine stau asiaticele, apoi mexicancele şi la urmă de tot americancele albe. Aşa văd ele libertatea; libertatea de a se îngrăşa peste măsură. N-aşi vrea să fiu rău cu americanii, dar mai există câteva căi de manifestare a sentimentului lor de libertate în contradicţie cu normele europene. Printre altele, sughiţul ori de câte ori le vine, însoţit sau nu de o scuză mult prea formală, şi râgâitul întotdeauna fără scuze.

Odată cu Marlene mi-am adus aminte de primele mele observaţii asupra modului de viaţă autentic american, când am vizitat partea de nord a Californiei. M-a amuzat atunci şi mi-a plăcut ideea cuiva de a-şi monta în faţa casei un plug vechi pe post de monument decorativ. Dovedea prin asta nu numai preţuire, ci chiar iubire pentru muncă în general şi pentru munca câmpului în special. Tot acolo mi-am dat seama de profunzimea convingerii lor în valoarea lucrului bine făcut. Ken, soţul Marlenei, dorea să toarne zece sau unsprezece trepte din beton în jurul casei, deşi el are cu totul altă profesiune. Spre surpriza mea, nu le-a turnat pe toate deodată, ci numai cinci. Mi-am dat seama în aceeaşi zi de ce: toată după amiaza a sclivisit cele cinci trepte astfel ca rezultatul să fie fără cusur. Într-adevăr, mă uitam a doua zi, nici nu-mi venea să cred că sunt făcute din beton. Păreau din plastic turnat în fabrică de vreo maşină. Mi-am amintit atunci că văzusem şi prin alte părţi asemenea lucrări, despre care credeam că sunt realizate de maşini. Nu, erau făcute cu mâna, dar cu măna cuiva care-şi iubeşte munca. Dacă ar fi turnat toate treptele, nu ar fi avut suficient timp pentru a le finisa cu aceiaşi migală.

Un exemplu asemănător mi l-a furnizat Mike, un prieten de-al lor, care a avut amabilitatea ca într-o duminică să mă ia cu el într-o plimbare cu cele două caiace ale lui pe Silver Lake, un lac glaciar din munţii Sera Nevada. Era una dintre pasiunile lui şi prezenţa mea a fost pentru el un pretext, sau o motivaţie suplimentară pentru o excursie pe care şi-o dorea oricum. Eu i-am fost recunoscător pentru oportunitatea oferită mie. Surpriza a venit la sfârşitul zilei. Pentru că eu îi spusesem că aşi vrea să-mi confecţionez un cadru pentru întins un tablou, s-a oferit să-mi facă el unul. Am descoperit astfel că îşi transformase jumătatea lui de garaj într-un adevărat atelier de tâmplărie. (Asupra jumătăţii soţiei nu avea autoritatea necesară.) Pentru că planul lui iniţial, de a confecţiona cadrul din cele câteva şipci pe care miza, s-a dovedit ne-lucrativ, s-a înfuriat şi a tăiat dintr-un buştean o scândură, din care a decupat scândurele din ce în ce mai mici, până la dimensiunile necesare. În mai puţin de o oră, am avut un cadru mai bine executat şi finisat decât cea mai bună ramă făcută acasă de către profesionişti. Totul se întâmpla în El Dorado, deci acolo unde au năvălit europenii în căutarea aurului. Goana după aur a durat puţin. Urmaşii aventurierilor din secolul trecut sunt astăzi oamenii cei mai serioşi pe care i-am cunoscut, cel puţin atunci când e vorba de muncă.

Îmi vine acum în minte un alt exemplu care mi-a atras atenţia cândva. Întâmplarea s-a petrecut la Viena. Asta ca să nu se fixeze ideea că numai americanii ştiu să muncească. Un muncitor săpa un şanţ în betonul trotuarului în vederea introducerii unui cablu electric. Pe lângă ciocanul pneumatic avea o măturică, un făraş şi un vas în care, după fiecare douăzeci de centimetri colecta betonul spart. Simplu, nu?

Am şi un exemplu din România. O familie prietenă şi-a montat în casă instalaţie de încălzire centrală, apelând la o societate particulară. La două sau trei săptămâni după ce i s-au făcut măsurătorile, o echipă de patru lucrători a venit cu toate componentele instalaţie pregătite, ţevile gata tăiate la dimensiune şi vopsite, componente pe care doar le-au montat în câteva ore, fără sudură. Pentru perforarea zidurilor, au folosit un burghiu foarte lung şi un făraş pentru colectarea prafului. Spălatul ceştilor de cafea după vizita lor a reclamat mai multă muncă decât curăţenia casei. Nu s-a întâmplat pe Marte, ci în România, ca dovadă că se poate. Dar nu se întâmplă însă întotdeauna şi peste tot. Cam asta mi se pare mie a fi deosebirea esenţială între o ţară dezvoltată şi una mai puţin dezvoltată. În ţările dezvoltate se munceşte mai bine.

Dintre recepţionerii hotelului, numai americanul este amabil; chinezii parcă fac totul în silă. Nu pot să etichetez exact atitudinea lor, dar constatarea nu este singulară; în excursia precedentă, am stat la un hotel administrat de chinezi în New York şi nu au fost deloc amabili. Atunci când chinezii sunt stăpâni pe situaţie, devin refractari faţă de restul societăţii, uneori chiar necinstiţi, iar în interiorul grupului lor acţionează după principii mafiote. Tot atunci, ca un exemplu de incorectitudine, şoferul taxiului ce m-a dus la aeroport mi-a propus să nu înregistreze pe ceas kilometrajul parcurs. Începusem deja să mă simt ca în România. Dacă mă gândesc că ceea ce numim noi comunism a fost o societate de tip asiatic, impusă nouă de către ruşi, influenţaţi la rândul lor de către asiatici, atunci cred că încep să înţeleg ceva din modul de gândire al asiaticilor şi, ca o consecinţă, ce ni s-a întâmplat nouă de fapt.

In hotel mă surprinde calitatea extrem de slabă a televizoarelor. Cel puţin cel la care se uita azi un recepţioner era o rablă cum n-am văzut nici în România. Imaginea abea se ghicea printre "pureci", iar zgomotul de fond era de ne-suportat. Dacă ar fi fost adus din China ar fi fost cu siguranţă incomparabil mai bun. Aici suntem în ţara în care aparatele electronice sunt mai ieftine decât apa. De ce televizoarele din hotel sunt atât de proaste rămâne un mister.

Vorbind despre televizor, trebuie să remarc că reclamele sunt mult mai bine lucrate decât filmele. Iată unde duce dominaţia comerţului. Şi eu mă întrebam care este viitorul picturii.

Mă gândesc să fac o colecţie de idei stupide. Iată una: când telefonul agenţiei TAROM din New York este ocupat, răspunde un robot care te anunţă că telefonul este ocupat. Bineînţeles că asta costă, şi dacă o faci din Los Angeles, costă chiar mult. Să nu se mai spună că inteligenţa românească n-a ajuns peste hotare. Ce să mai spun că după ce, în sfârşit l-am prins, o voce aspră mi-a ordonat să aştept pentru că tocmai vorbeşte la alt telefon. Când a revenit m-a spus să sun mai târziu pentru că în acel moment era ocupată. Mai bine nu răspundea. Pila care a numit-o acolo putea să-I plătească şederea la New York şi fără să facă nimic, pentru că oricum nu era bună de nimic.

In Los Angeles fiind, fac deseori comparaţii cu Albuquerque. Ambele au ca element comun vecinătatea cu Mexicul şi implicit prezenţa mexicanilor. Diferenţele sunt foarte însă mari. Deşi statul New Mexic a intrat în Uniune abea în 1912, deci cu 62 de ani mai târziu decât California (1850), în Albuquerque mexicanii sunt perfect asimilaţi, iar engleza care se vorbeşte aici este poate că cea mai curată din tot sudul Statelor Unite. Cel puţin asta e părerea mea în acest moment. În Los Angeles, mulţi mexicani abea dacă ştiu englezeşte. Pe lângă ei mai sunt asiaticii, în număr foarte mare, astfel că imaginea generală este de Turnul Babel. Aici chiar şi vorbitorii de engleză ca limbă maternă pronunţă unele cuvinte spaniole cu accent spaniol, în primul rând denumirile unor localităţi ca Santa Monica, Santa Barbara, sau ale unor mâncăruri de origine sud-americană. Cred că explicaţia constă în dimensiunea diferită a celor două oraşe, precum şi natura activităţilor lor principale. Albuquerque este un oraş aproape nou, dacă avem în vedere dezvoltarea lui explozivă din ultimii ani. Deşertul i-a adus acest avantaj: în New Mexico s-au făcut primele experienţe atomice şi aici cercetarea militară americană s-a dezvoltat mai mult ca în alte părţi. Nu se mai fac astăzi experienţe nucleare dar s-a creat şi se dezvoltă continuu o puternică bază de cercetare. Ea atrage specialişti de înaltă clasă, intelectuali care trăiesc decent, fără zgomotul vedetelor e cinema. California are de asemenea o puternică bază de cercetare, dar Los Angeles este mult mai mult decât atât. El mai este şi capitala filmului şi, datorită renumelui lui a atras un mare număr de oameni de multe alte ocupaţii sau fără de ele. El este o aglomeraţie urbană imensă care, ca orice aglomeraţie, are nevoie de o uriaşă armată de lucrători în sfera serviciilor. Aici, în această sferă, mexicanii şi asiaticii sunt majoritari. Într-un restaurant sau hotel, personalul este omogen în privinţa naţionalităţii, astfel că ei vorbesc între ei limba lor maternă. Unii dintre ei sunt abea veniţi şi, dacă nu vor rezista, se vor întoarce acasă. Doar la interfaţa cu clienţii au câţiva reprezentaţi care ştiu engleza. Interesul lor pentru engleză este scăzut pentru că vorbesc între ei limba maternă, dar şi datorită nivelului lor intelectual foarte limitat.

Interesantă şi relevantă este constatarea unui sondaj de opinie, generat de ideea unui politician de a se organiza o universitate în limba spaniolă. Rezultatul a fost un categoric NU pentru că ei toţi doresc să se integreze în Statele Unite, ceea ce presupune însuşirea limbii şi culturii americane, iar cei mai dotaţi dintre ei chiar şi fac acest lucru. Spaniola şi celelalte limbi vorbite aici aparţin ignoranţilor. Ele sunt limbi de interior, cel mult de cartier, ca să nu zic de mahala. Un intelectual, vorbitor numai de asemenea limbi, n-ar putea fi un adevărat intelectual pentru că mediul şi sursele de informare nu sunt corespunzătoare. Orice universitate străină ar fi o utopie. În final, iniţiatorul acestei idei şi-a pierdut propria sa credibilitate, pentru că a dovedit că nu urmărea interesul real al americanilor de limbă spaniolă - care doresc să se integreze, nu să se separe - ci urmărea doar câştigarea popularităţii lui personale, în vederea unor alegeri viitoare ce tocmai băteau la uşă.

Este Luni şi americanii serbează azi "Columbus Day", ziua descoperirii Americii: 12 Octombrie 1492. Nu este chiar o sărbătoare naţională, oamenii sunt destul de indiferenţi, dar instituţiile statului nu lucrează şi asta mă deranjează pe mine pentru că tocmai astăzi îmi planificasem să transmit câteva mesaje pe poşta electronică. Cum Biblioteca Publică este închisă, planul meu a eşuat, aşa că fac o plimbare prin down-town.

Da, bibliotecile publice din Statele Unite pun gratuit la dispoziţia cetăţenilor calculatoare la care se poate lucra pe Internet. Bineînţeles că cei mai mulţi lucrează acasă, dar pentru cei ce nu au asemenea posibilităţi, biblioteca publică este o soluţie excelentă. Gratis! Am utilizat şi eu această facilitate chiar aici, în Los Angeles, a doua zi după ce am sosit. De aici am citit mesajele ce le primisem prin poşta electronică şi am expediat altele. Aşi fi dorit ca acum, înainte de plecare, să trimit ultimele mesaje, pentru că nu ştiu când şi de unde voi mai avea ocazia s-o fac. Hotelurile mari oferă şi ele acces la Internet, dar eu le caut pe cele mai ieftine.

Spuneam că la lucru, toţi sunt zâmbitori şi bine dispuşi. Chiar la sfârşitul programului, par a fi odihniţi. Ar fi fals să credem că toţi sunt oameni de afaceri importanţi sau mari bancheri. Dimpotrivă, marea majoritate sunt mici funcţionari, operatori la calculatoare, sau chiar mult mai puţin. O dovedeşte şi vârsta lor, rareori peste 40 de ani. Marii granguri probabil că nici nu pot fi văzuţi în afara clădirilor din care ies şi intră în limuzine. Si atunci de unde zâmbetul şi buna dispoziţie pe feţele unor conţopişti? Zâmbetul face parte din ţinuta de serviciu, alături de cravată. Buna dispoziţie poate fi un reflex dobândit, dar poate fi explicat şi ca urmare a unui climat de stabilitate, unde fiecare are locul lui, potrivit posibilităţilor lui şi unde, dacă îşi vede de treabă, nu poate avea mari surprize. În marea lor majoritate sunt albi. Asiaticii şi negri sunt rarisimi. Aceştia sunt majoritari în zona serviciilor, deci dincolo de down-town.

Datorită colinei pe care se află şi a diferenţei de nivel dintre partea cea mai de jos şi cea mai de sus din down-town, urbaniştii locali au amenajat aici un spaţiu cu trepte foarte bine realizat, pe care l-am remarcat de data trecută şi mi-a făcut plăcere să-l revăd. Mi se pare şi azi la fel de frumos, poate chiar mai plăcut, deşi acum sunt poate un pic trist fiindcă se apropie ziua plecării. Atunci era momentul descoperirii, acum este cel al despărţirii, iar plecarea este întotdeauna puţin tristă, mai ales că, dat fiind distanţa, nu ştiu dacă voi mai revedea vreodată aceste trepte.

Spuneam mai demult că M, care vine de la Metro, care vine de la metropolitan, nu înseamnă metrou. Pentru ca să încurce şi mai bine lucrurile, restaurantul din apropierea hotelului meu se numeşte "Subway", adică tocmai ceea ce dicţionarul român-englez recomandă pentru metrou în engleza americană. Culmea este că Subway nu este un restaurant oarecare; el face parte dintr-o reţea de restaurante răspândită pe întreg teritoriul Statelor Unite. Numele vrea să sugereze că serviciile lor se află "în drum", "la îndemână", gata oricând să ne satisfacă dorinţele. Cum majoritatea americanilor nu au de-a face cu metroul, pentru simplu motiv că el nu există decât în puţine oraşe, subway este mult mai cunoscut ca restaurant şi nu ca metrou.

Mai mult decât surprinzător a fost că găsesc în plin centru un atelier de reparat încălţăminte. N-am mai văzut aşa ceva pe tot cuprinsul Statelor Unite, nici măcar în satele indiene, deşi sunt convins că acolo ele există dar nu la vedere.

In vecinătatea hotelului în care stau există un mall elegant. Nu este deosebit de mare dar e scump. Afirmam cândva că în USA, ca şi în Rusia, totul trebuie să fie mare; iată ceva ce nu e: scările rulante. La noi ele au lăţimea necesară pentru trecerea unei persoane şi jumătate. Ei au apreciat că o persoană este suficient, astfel că le-au construit mai înguste. Uneori raţiunea este mai puternică. (Forţa raţiunii, indiscutabilă în decizii mărunte, este foarte delicată în marea filozofie; ar trebui să discut această idee cândva.)

Ca în mai toate oraşele americane, baruri în care să se vândă băuturi alcoolice sunt extrem de rare. Cârciumi nu există. Contrar ideilor noastre preconcepute dar false, americanii nu beau. Ar fi şi imposibil pentru că ei folosesc automobilul permanent, deci nu şi-ar putea permite decât seara, înainte de culcare. Şi atunci, pentru ce s-o mai faci? Pentru că, înainte de plecare aşi fi dorit să beau un whisky, cu greutate am găsit un bar în down-town unde, pentru trei dolari, am primit ceva mai mult de un degetar de whisky într-un pahar de formă cilindrică la exterior şi de con răsturnat la interior, cu pereţi probabil anti-glonţ, judecând după grosime. Apropo, cred că am mai spus asta, "whiskyyyy" este un bun înlocuitor pentru "cheese" (brânză), englezescul pentru "zâmbiţi, vă rog!" Pe lângă faptul că forţează buzele să simuleze un zâmbet, chiar îl provoacă în mod natural.

In ciuda patriotismului lor, americanii recunosc că rafinamentul aparţine Europei. Ce cele mai multe ori, mai ales în straturile inferioare ale societăţii, bravează şi se străduiesc să nu lase să se vadă această idee. La o privire mai atentă însă fondul devine vizibil. Aici spre exemplu, în Los Angeles, unde influenţa spaniolă este puternică, chiar dacă vine prin intermediul mânii de lucru ne-calificate a mexicanilor, reclamele ce vor să sugereze nobleţe sau tradiţie fac apel la limba spaniolă. Boutique, care vine din franceză şi înseamnă mic magazin, are în Statele Unite înţeles de magazin cu articole de lux, pentru că orice este franţuzesc este de lux. Ideea că cineva are cunoştinţe de limba franceză îl plasează automat în sferele cele mai înalte ale intelectualităţii, este un om rafinat şi cu bun gust. Devin de-a dreptul înduioşători atunci când pronunţă cuvântul Chevrolet, închipuindu-şi că trebuie pronunţat franţuzeşte, deşi el desemnează o marcă americană de automobile. Nu se întâmplă acelaşi lucru cu limba, obiectele şi ideile englezeşti. Tot ceea ce este britanic îi irită.